Autor: Valeru Ciurea

Undeva, pe malul râului Doamnei, în satul Leicești al comunei Coșești din județul Argeș, pe dealurile pline de copaci, de pomi fructiferi dar și de flori, călătorul aflat în căutare de ceva nou și deosebit pentru a fi văzut, găsește o colecție etnografică extraordinară, un adevărat muzeu viu al iei și costumului popular specific zonei Muscelului. Colecția aparține Veronicăi Eșanu, supranumită și doamna tricolor, o creatoare populară de excepție a Argeșului, cunoscută în toată țara pentru iile cusute cu ac persan, pentru modelele extraordinare și frumos echilibrate coloristic ale acestora, pentru vestele și poalele specifice zonei, cusute pe catifea și împodobite cu milioane de mărgele colorate. Priceperea, răbdarea și pasiunea se împletesc pentru a crea aceste obiecte de port cum nu mai găsești în alte zone.

Ca multe alte colecții private, nici aceasta, a Veronicăi Eșanu, nu este pusă în evidență. Este un lucru de neînțeles, pentru mine, de ce acești oameni minunați care sunt meșterii populari, o mână de oameni la nivelul întregii țări, nu sunt puși în valoare, nu sunt sprijiniți de autoritățile locale și naționale. Aproape că este de mirare că se mai fac târgurile de meșteșuguri care, între noi fie vorba, au devenit, cu mici excepții, modalități de valorificare a chiciului extrem, exploatate de așa-ziși meșteri populari care sunt chemați la astfel de evenimente pentru a-și da, la rândul lor, obolul către organizatori. Poate că acum, odată cu apariția Legii meșteșugurilor, lucrurile vor intra pe un făgaș normal, iar meșterii populari vor avea recunoașterea și, de ce nu, sprijinul pe care îl merită.

Veronica Eșanu a renunțat la oraș și a ales să trăiască acolo, la Leicești, în mijlocul naturii care o inspiră și o ajută să treacă mai ușor peste toate neajunsurile vieții. Și să creeze, zilnic, ca într-o luptă sisifică nu numai cu timpul ci și cu oamenii care fie nu înțeleg, fie nu apreciază rostul existenței printre noi a acestor oameni făuritori de frumos.

„Eu sunt de la Leicești, musceleancă. Promovez ia tradițională de Muscel, ia de Coșești, Domnești, Leicești.” Așa a început discuția purtată cu doamna Veronica Eșanu, supranumită Doamna Tricolor. „Aici, la noi, la Leicești, se poartă atât costumul popular multicolor – cusut cu mai multe culori -, cât și monocolor: roșu complet, ori albastru complet, ori nuanțe de bleu cu albastru… Se purta și se poartă fota, atât în zilele de sărbătoare cât și în zilele de lucru.”

Veronica Eșanu a ales să vină la Leicești, în casa moștenită de la părinți, lăsând în urmă Piteștiul, cu toate facilitățile sale.

„Faptul că zona este foarte frumoasă și, mai ales, faptul că mă pot relaxa sau pot avea orice altă activitate în gospodărie mă face să iubesc să locuiesc aici. Lucrez cât lucrez în atelier iar când obosesc, o iau prin grădină: mai iau sapa, mai iau cositoarea, mai iau drujba… mai culeg o vișină, o cireașă, un măr… Nu stau niciodată, și asta mă ajută foarte mult.”

Ca orice meșteșug adevărat, și meșteșugul Veronicăi Eșanu a fost deprins în familie.„Bunica din partea tatălui mi-a fost dascăl. Îmi plăcea să stau pe lângă ea și să fac tot ceea ce făcea ea. Ca orice copil, la un moment dat mă plictiseam și atunci intervenea argumentul nuielușă, fie la fund fie la degețele. În timpul liceului, am stat în gazdă la o doamnă, la Pitești, care confecționa fote și veste împodobite cu mărgele, pe catifea. Am învățat foarte repede pentru că aveam deja experiența lucrului cu bunica și mi-a plăcut. Dacă nu îți place ceva nici nu vei

reuși să înveți sau să practici. A urmat perioada comunistă. Eu am avut serviciu, dar tot am lucrat. Am făcut costume populare pentru mine, pentru fetița mea, pentru nepoțele mai apoi… Nu mi-am lăsat meșteșugul din mână. Trebuie să lucrezi mereu pentru a nu îți pierde dexteritatea. Să faci o ie de Muscel nu este lucru ușor! Femeile lucrau tot postul Paștelui ca să facă o ie! Gândiți-vă numai câtă muncă este la altițe! Toate iile de Muscel sunt cu altițe și cu rânduri. Aici, în zona noastră s-a lucrat foarte mult cu ac persan, adică un fel de broderie. Eu sunt singura din țară care merg la târguri cu ii brodate cu ac persan. Îmi aduc aminte de o doamnă care mi-a comandat cinci ii diferite pentru a fi purtate la o nuntă în Canada. M-a sunat pe urmă să îmi spună că au fost extrem de apreciate și că nu mai văzuseră până atunci o ie brodată cu ac persan. Eu am lucrat și când aveam serviciu, chiar dacă trebuia să am grijă și de copii, dar cel mai mult am lucrat după ce m-am pensionat. Ce înveți, niciodată nu se uită. ”

Cusutul, țesutul, broderia, confecționarea fotelor și vestelor din catifea înfrumusețate cu milioane de mărgele multicolore dispuse în diferite forme și modele florale sunt, pentru Veronica Eșanu, nu numai un meșteșug ci și o pasiune. Dacă adăugăm și dragostea pentru tradiție, dragoste care a dus la o altă pasiune, aceea de a colecționa ii, costume populare sau diverse alte obiecte din gospodăria tradițională românească din toate zonele țării, avem imaginea completă a unui creator, tezaurizator și promotor de tradiții. „Asta a fost pentru mine o pasiune. Am aici, în colecție, ii și costume din mai multe zone ale țării: un costum de Vâlcea, de la Vaideeni, am costum tradițional de Argeș, cu ie, vestă și fotă, țesută cu fir gros și cusută la două fire, o ie și o zăvelcă de Gorj, de la Târgu Jiu, am o ie și o fotă de Moldova, o ie de la Alexandria, cusută pe mov… Multe le am neîncheiate, le-am achiziționat de prin târguri. Îmi pare rău că nu am mai multe ii pe marchizet, am doar câteva achiziționate, pentru că sunt foarte scumpe. Am ii și fote purtate de mama mea, de bunica mea, de mine… Am costumul cu care am ieșit prima dată la horă, am costumul purtat de mama în ziua în care m-a botezat pe mine… Am multe ii, veste și fote în colecția mea.

Le fac și le vând dar, din când în când, mai păstrez și pentru colecția mea. Am și prima zăvelcă pe care am lucrat-o. Este făcută în 1968, eram încă elevă la liceu și mă cooptaseră în echipa artistică a liceului ca solistă, pentru că m-am născut cu talentul de a cânta frumos. Și așa mi-am făcut aceste zăvelci. Pe vremea bunicii mele și a mamei, nu exista casă care să nu aibă cel puțin o vestă și o fotă din acestea, cu mărgele. Femeile le purtau la diferite evenimente: la nunți, la botezuri, la biserică, la horă, la târguri… Mă mândresc cu portul popular din zona aceasta! La biserică merg îmbrăcată în costum național, la cumpărături la Pitești merg îmbrăcată în ie… Mă cunosc toate persoanele de la care fac cumpărături și se bucură atunci când mă văd îmbrăcată în ie. Și vă spun că și la sărbători, la Paști sau iată, a fost sărbătoarea de Sânziene, au fost tineri și tinere care au venit îmbrăcați în costum național. Oricum, s-a pierdut mult. A fost o zonă puternic industrializată, fiind lângă Pitești, lângă Mioveni… Pe oameni nu i-a mai interesat la un moment dat costumul popular. Abia acum, și cu ajutorul nostru, redescoperă costumul popular și păstrarea tradițiilor. Cu cât mergi spre Domnești sau mai în sus, ai să vezi că sunt și acum bătrâne care și în zilele de lucru poartă costumul popular, în special fota. Eu încerc să păstrez cât se poate de mult acest port popular care, sunt convinsă că va dăinui peste ani. De aceea îl și promovez. Cea care m-a impulsionat cel mai mult să fac ceea ce fac a fost mama Veturia de la Cojocna, de la Cluj Napoca.

O prietenă veche, octogenară. Am sărbătorit-o anul trecut, la 85 de ani. Ea a zis: Hai Veronica, apucă-te și fă ie! Pot spune că am fost la târguri de meșteșuguri populare în aproape toată țara, mai puțin în zona Satu Mare unde nu am putut ajunge pentru că este foarte departe. Merg să promovez ia de Muscel și să și vând, pentru că un meșter popular trebuie să vândă lucrurile pe care le creează, ca să poată trăi cât de cât din acest venit. Eu le-aș spune tuturor meșterilor populari din această țară că ar trebui să ne unim și să ne cerem drepturile.

Pe noi, meșterii populari, nici Ministerul Culturii și nici altcineva nu ne ajută cu nimic. Nu am auzit pe nimeni să pomenească ceva despre meșterul popular. Noi nu suntem ajutați, nu suntem finanțați. Suntem tratați ca orice comerciant. Eu trebuie să îmi cumpăr arnici și pânză topită că nu găsesc în tot timpul o pânză adecvată pentru modul meu de a lucra ii, îmi cumpăr catifea cu zecile de metri sau mărgele cu kilogramele… Pânza, de exemplu, o cumpăr de la un singur producător. După ce o aduc acasă mi-o topesc, mi-o albesc… Am ajuns de o bat cu lopata, ca pe timpul mamei mele, o pun într-un hârdău, pun deasupra o pânză, peste ea pun cenușă și două tuciuri mari de apă fiartă. Așa se albește pânza și înflorește. Așa se zice când pânza se albește: că înflorește.  Nu o mai duc la râu, dar încolo, o fac așa cum se făcea pe timpuri.

Mi-aș dori ca organizatorii de târguri care ne cheamă pe noi, meșterii autentici, așa cum le place și lor să spună, să ne separe de comercianți, să nu ne ceară taxă pentru că produsele noastre nu sunt neapărat vandabile, noi susținem de fapt o expoziție de patrimoniu național. Mergem în zone în care obiectele de port din zona din care venim nu se vând, dar ele trebuie să fie văzute, cel puțin spre comparație și spre o imagine de ansamblu a costumului popular din România. N-o să vină nimeni la un târg în Sibiu să cumpere ie sau zăvelcă sau vestă cu mărgele specifice zonei Muscelului. De aceea spun că ar trebui ca meșterii populari să fie ajutați. Vedeți, noi suntem bătrâni, majoritatea meșterilor este trecută de 65 de ani… Nu mai avem nici resursele și nici puterea pe care o aveam la patruzeci-cincizeci de ani. Acum îmi este foarte greu să conduc și până la Mediaș. Nu mai spun de zone mai îndepărtate. Iar ca să angajezi un șofer, nici nu poate fi vorba. Iar organizatorii, nu numai că nu asigură nici cazare, nici masă, nimic, ei mai cer și bani pentru locul pe care îl dau în târg în loc să dea ceva bani meșterilor populari pe care îi invită, chiar sume simbolice dar să simțim și noi o oarecare apreciere a muncii și efortului nostru.

Lucrul acesta se întâmplă, dar foarte rar și în extrem de puține locuri din țară. Iar Ministerul Culturii, prin instituțiie sale din țară, ar trebui să facă o inventariere reală a meșterilor populari și să pună în bugetul său ceva pentru aceștia. Pentru că nu suntem mulți, să știți. În tot sudul țării suntem în jur de patruzeci de meșteri populari autentici din toate domeniile: olărit, cojocărit, cusături, țesături, sculptură. Deja noi ne cunoaștem între noi pentru că ne întâlnim la târgurile de meșteri populari. Îi știm și pe cei falși, care au luat diverse hârtii de pe la niște instituții care nu se respectă și nu ne respectă. Știu că la noi, în Argeș, au fost date cam șaizeci de atestate de meșter popular dar eu nu am decât în jur de zece colegi, meșteri populari autentici, cu care mă întâlnesc la târguri. La cusături nu suntem decât două, mai avem un olar în satul Petrești – sat renumit pentru olărit -, avem dogari care fac butoaie – Coșeștiul este renumit pentru dogarii săi -, mai sunt câțiva sculptori în lemn și cam atât. Noi ne cunoaștem între noi și ne ajutăm. Ceilalți au luat atestate… nu știu cum! Nu poți să-ți iei un atestat că lucrezi ii și tu să nu știi să faci o ghearbă, adică o cusătură în cruce.

Era chiar un vorbă pe la noi, când femeia punea tuciul pentru mămăligă zicea: până mămăliga fierbe, mai fac două-trei gherbe. Sunt unii care dacă fac un rând de mărgele înșirate, sau te miri ce lipituri și mulaje cu ciment, cu carton, se consideră meșteri populari. Și, din păcate, sunt instituții care îi ajută să mintă. Să spună că lucrează ii sau orice altceva, pe când ei vin în târguri cu produse cumpărate de la alții, care știu să lucreze, și le vând sau le prezintă ca fiind făcute de ei. Cei tineri nu mai vor să se apuce de o astfel de muncă grea și neplătită. Trebuie gândit un stimulent pentru ca tradițiile să nu se piardă. Noi, ăștia mai bătrâni, n-o să mai fim dar ne străduim ca să mai învățăm doritori. Eu am câteva persoane între treizeci și patruzeci de ani pe care le-am învățat să coasă cu mărgele, le-am învățat să brodeze cu ac persan… Mă gândesc că așa cum este sprijinită agricultura sau mai știu eu ce alte domenii, de ce nu am fi și noi, meșterii populari, sprijiniți? Că suntem puțini, și păstrători de tradiții.”

Acești păstrători de tradiții, după cum bine spune Veronica Eșanu, nu puteau rămâne neexploatați de către unii oportuniști care au speculat vârsta, cinstea și uneori naivitatea meșterilor populari, atrăgându-i în fel de fel de proiecte din care acești meșteri s-au ales, în cel mai fericit caz, cu câte o diplomă și cu un set de cărți de vizită.

„Au venit odată niște tineri care racolau meșteri populari de prin târguri. S-au tot ținut după mine să particip la niște cursuri. Eu, care aveam puțin habar despre ONGuri și despre finanțarea acestora, la început am fost cam sceptică dar, dup-aia, când mi-au spus niște nume de meșteri populari care ar veni la aceste cursuri, am acceptat. Am stat acolo o săptămână. Ne-au dat niște diplome, niște pliante și niște cărți de vizită. Am citit pe urmă câți bani au luat pe urma noastră și cum aproape imediat după terminarea „școlarizării” ONGul respectiv s-a desființat. Mă rog, vorba vine școlarizare. Ce să ne învețe ei pe noi? Ne chemau la câte o întâlnire din asta la care ne predau cum să ne vindem marfa, că doar nu ne arătau ei cum să lucrăm. Ei erau oameni de oraș, nu știau ei să coasă, să țeasă, să facă oale, să sculpteze sau mai știu eu ce alt meșteșug să facă…”

Organizatorii de târguri de profil au, la rândul lor, probleme de organizare. Ei sunt asaltați de comercianți de ii aduse din China și achiziționate de la marile depozite cu produse chinezești sau, mai nou, de către români care au găsit această breșă și lucrează ii în regim industrial, cu mașini. Fetele și femeile caută ii ieftine și subțiri, să le poată purta vara. Chinezii au furat modelele noastre și li-au pus pe astfel de cămăși pe care româncele noastre le cumpără pentru că le este mai la îndemână. Nu stă nimeni să facă selecție mai ales atunci când intervine „șpaga”. Adevărații meșteri populari ajung să fie ori marginalizați de către organizatori, ori șicanați în diverse moduri de către falșii meșteri populari. Meșterul popular creator de ii este lăsat doar la mâna cunoscătorilor. „Când vine cineva care își dorește cu adevărat o ie autentică, realizată într-o lună, două sau patru, cu mult efort și multă transpirație, știe cum să o aleagă. În primul rând întoarce ia pe dos să vadă dacă are noduri și întăritură. Și vede care este ia originală, cusută manual, și care este ia făcută la mașini automate. Și lucrul acesta ne bucură pe noi, meșterii. Nu neapărat pentru banii pe care îi luăm ci mai ales pentru aprecirea muncii noastre. Vedeți, de exemplu la aceste zăvelci sau la veste pe care se cos mii de mărgele de diferite forme, culori și mărimi, nu se poate face un desen pe catifea. Se folosesc niște tipare adecvate, folosite în combinații creative dar respectând modelele tradiționale… Trebuie făcute egale între ele, să fie de aceeași dimensiune. Nu poți greși, nu ai voie să greșești. Când începi să lucrezi o vestă sau o zăvelcă ai desenul final în minte, dar  trebuie să ai grijă să fie bine așezat pe catifea. Elementele folosite, motivele, fie că este vorba despre frunza de viță de vie, fie că este strugurele, fie că este crizantema, trebuie să fie bine și armonios echilibrate.”

Veronica Eșanu și-a creat și un supranume, acela de Doamna Tricolor. Și eu am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani tot cu acest apelativ.

„În anul 2001 a apărut hotărârea de guvern 1157 care se referea la drapelul tricolor. La sugestia unui domn din parlamentul României m-am apucat să confecționez drapele tricolor, mai ales că după 1989 românii noștri nu prea mai iubeau drapelul țării noastre. Aveam în dotare mai multe mașini de cusut pentru că, la un anume moment al vieții al fost ghid turistic și, pe unde mă duceam, prin Rusia, prin Cehoslovacia, dacă ceilalți își cumpărau aur, căciuli sau blănuri de diferite animale, eu veneam cu câte o mașină de cusut. Știam să cos la mașină, mi-am făcut un SRL, cerințele erau din ce în ce mai mari iar eu, mergând la diverse festivități ale orașelor – nu apăruseră încă târgurile de meșteri populari -, m-am făcut cunoscută ca doamna care vindea drapele tricolor. De acolo mi se trage și porecla. Drapelele făcute de mine au ajuns în toate colțurile lumii și sunt mândă de asta. Am participat la multe târguri de turism la Casa Poporului, la Romexpo… Odată am fost invitată la Constanța, de Ziua Marinei. A fost foarte emoționant să văd sute de copii urcați pe vapor, cu drapele tricolor fluturând în mâinile lor, pe vaporul ieșit în largul mării.”

Veronica Eșanu spune că un meșter popular care lucrează ii trebuie să știe nu numai să coasă. Trebuie să știe să croșeteze pentru că ia este încheiată cu croșeta, să coasă la mașină, să știe să tricoteze… „Eu le stăpânesc pe toate. Ce nu cred că mai pot face este să aleg, să fac modelul la război. Știu să lucrez, am lucrat cu bunica și cu mama dar meșteșugul de a face alesăturile nu cred că aș mai avea răbdarea necesară să îl fac, sau dacă ochii m-ar mai ajuta. Lumea îmi spune că dacă mă ajută la milioanele de mărgele care sunt așa de mici, m-ar ajuta și la alesături.”

Meșterul popular Veronica Eșanu vorbește și patru limbi străine. Cu toate acestea, nu a fost luată la nici un târg de meșteșuguri în afara țării. Și aceasta este o mare dezamăgire și o neîmplinire a sa. Există – spune ea -, un fel de concurență neloială în ceea ce privește meșterii populari, întreținută de instituții sau oameni din aceste instituții care ar trebui să știe să facă diferența între ce este autentic și ce este contrafăcut. Chiar dacă cineva ar putea susține că astfel de meșteșuguri se învață, eu cred că trebuie să te naști cu ele în sânge.

Milioanele de împunsături de ac sau milioanele de mărgele așezate milimetric pe pânză sau pe catifea nu pot fi apanajul cuiva care doar își dorește o astfel meserie. Aceasta este arta populară, admirată, iubită, neprețuită. Ea nu poate fi, cu adevărat, cuantificată în bani. Meșterul popular își pune în fiecare lucrare câte o părticică din sufletul lui. Iar Veronica Eșanu este un astfel de meșter, al cărui suflet este împărțit, bucată cu bucată, în toată țara aceasta numită România.

FOTO: CORNELIA CIUREA