La 12 Km, nord vest de Cetatea Neamţului, într-o poiană larg deschisă pe valea răului Nemţişor, înconjurată aproape din toate parţile de culmi împadurite, este aşezată Mănastirea Neamţ, cea mai veche Mănastire a Moldovei, denumită şi “Ierusalimul ortodoxiei române”.

Izvoare istorice, care să determine cu exactitate timpul şi împrejurările în care ea a luat fiinţă nu există. Tradiţii locale puternice, în mai multe versiuni, ca şi inscripţia de pe un clopot din veacul al XIX-lea “Acest clopot s-au vărsat din materialul clopotului făcut la 1393 de domnul Ştefan cel dintâi şi care s-au topit la arderea mânastirii Neamţu 1862 noiembrie 20”  dovedesc existenţa mânastirii la sfărşitul celui de-al XIV-lea secol. În tradiţia locală, înregistrată şi de cronicari, se pomeneşte însă de nişte călugari care ar fi venit de prin parţile Dunării (unii spun ca aceşti călugari ar fi fost discipolii lui Nicodim, organizatorul vieţii mânăstireşti în Ţara Românească) şi ar fi întemeiat un schit chiar cu un veac mai înainte.

Primul document scris ce ni s-a păstrat despre mânastirea Neamţ, este actul din 7 ianuarie 1407, din vremea lui Alexandru cel Bun, dat de acel “Vladica Iosif “, ruda apropiată a lui Petru Muşat, ajuns primul mitropolit al Moldovei. Acest act arată că la data pomenită, mânăstirea Neamţ era înzestrată cu două sate dăruite de către Petru Muşat, două mori, două vii şi mai avea şi carţi, odăjdii şi vase. Faptul acesta vine să confirme existenţa ei cu un personal destul de numeros încă la acea dată, ceea ce face pe unii cercetatori să afirme că mănăstirea fiinţa cu mult înainte. Tot Petru Muşat a zidit şi prima biserică din piatra, pe locul unde se gasea pană nu demult biserica Sf. Gheorghe. După cutremurul din 1471, ctitoria lui fiind zdruncinată din temelii, Ştefan cel Mare (1457-1503) va înălţa o nouă biserică, alături de cea veche şi care va fi sfinţită cu alai mare după izbanda de la Codrii Cosminului.

Grămaticul Dimitrie însemna în 1512 răndurile de mai jos: “…în acea vreme a venit şi Albert, craiul leşesc, cu multă putere, şi mult a săpat la cetatea Sucevei şi n-a putut lua cetatea şi s-a întors în deşert. Iar Ştefan Voevod a mers asupra-i cu putere cu oastea sa şi l-a bătut la Cozmin, în anul 1497 iar al domniei Sale anul 40 curgător luna lui octombrie 26, joi în ziua de Sfântul Dumitru. Şi apoi s-a întors din război şi a sfinţit biserica aceasta în acelaşi an, luna lui noiembrie, în 14.”  Ştefan cel Mare va avea o deosebită grijă pentru mânăstire, întărindu-i privilegiile acordate de domnitorii de dinaintea lui.

Între celelalte ctitorii ale marelui Ştefan, biserica Înălţarea Domnului de la Mânăstirea Neamţ “este cel mai interesant şi mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii, atat ca plan şi structură interioară, cât şi ca mod de decorare a faţadelor”. Planul trilobat al unor biserici de pe vremea domnitorului este mărit însă şi îmbogaţit prin adăugarea unor încaperi noi: pridvorul amplasat în faţa intrarii dinspre vest şi gropniţa sau încăperea mormintelor între pronaos şi naos.

Clădirile incintei, aşa cum se prezintă ele astăzi, datează din veacurile XVIII-XIX. Peste tot, faţadele impunatoarei biserici Înălţarea Domnului sunt bogat decorate cu motive de arhitectură.

În arcadele ocniţelor se mai păstrează unele picturi. În interior, încă de timpuriu, s-au executat picturi. Cele din absida principală, naos şi încăperea mormintelor au fost executate în ultimii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare sau pe vremea lui Bogdan al III-lea, iar cele din pronaos şi pridvor pe vremea lui Petru Rareş. Picturile, în general, sunt orânduite potrivit vechilor erminii ale Bisericii Ortodoxe.

Încă de la finele veacului al XIV-lea, între zidurile mânăstirii, exista o şcoală de caligrafi şi miniaturişti, în cadrul căreia se copiau şi împodobeau carţi bisericeşti pentru mânăstiri şi biserici din târguri şi sate.

 Aşezămăntul are cea mai mare şi mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) şi a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei românesti medievale. Documente neândoielnice atestă că la Mânăstirea Neamţ s-au prelucrat metale preţioase făurindu-se obiecte de cult; tot aici s-au format pictori, sculptori în lemn şi sculptori în piatră.

Unii dintre vieţuitorii acestui aşezămănt călugaresc au înscris pagini de cinste în istoria culturii bisericeşti, tălmăcind scrieri teologice de mare valoare, înfiripănd cronici asupra unor anumite epoci sau înfiinţând anumite şcoli.

Oricine trece pe aici, pe la Sfânta Mânăstire Neamţ, pe la icoanele făcătoare de minuni, pe la schiturile de sub poala muntelui, pe la sfintele moaşte, pe la o slujbă la ceas de seară – fie el turist curios sau pelerin smerit, fie călator grăbit, venit de departe sau un localnic crescut pe la umbra acestor ziduri – oricine trece pe aici, va duce cu el mulţumire, linişte şi bucurie, căci acolo unde Dumnezeu şi oamenii şi-au dat mâna, făurind această minunată construcţie – ochiul admiră, cugetul ascultă, iar sufletul se linişteşte şi se luminează.       

                                                                                                           Andra Fornea