Cel Unic, fără pată și umbră, vine în în lumea otrăvită de păcat. Ostilitatea, ura ontologică  față de Cel Sfânt, Curat, Inocent, atinge o asemenea densitate încât Crucea devine evidentă: „Fiul Omului este dat în mâinile păcătoșilor.” (Matei 26, 45). În Întruparea Sa, Cuvântul a cuprins toată firea umană, toți și fiecare în parte regăsindu-se în El. Fiecare are libertatea de a-și alege axa existențială, de aceea Dumnezeu poate totul în afară de a-l constrânge pe om să-L iubească. Sfânta Treime se regăsește în actul Răstignirii: Tatăl este Dragostea care crucifică, Fiul este Dragostea crucificată, Duhul Sfânt este puterea de nebiruit a Crucii.

                Pentru mulți dintre oameni, răstignirea și moartea  lui Hristos sunt concepute ca o teologie a eșecului și a decepției, însă în lumina ei, aceste eșecuri se arată a fi cele mai mari reușite. Fiind răstignit pe simbolul rușinii din acea vreme, Mântuitorul nu a pierdut nimic din regala Sa noblețe și își păstrează mereu măreția, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Îl văd răstignit și îl numesc Rege. L-am însoțit pe Domnul în această săptămână pe ultimul drum al vieții pământești și ne-am mâhnit de răutatea și fărădelegea omenească. Suferim alături de Dumnezeiescul  Învățător, împreunându-ne gândul cu o cântare de la strană care, mustrându-l pe ucenicul nerecunoscător, îi zice:  „De ce te-ai făcut Iuda vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit din ceata apostolilor? Sau cinând cu ceilalți pe tine te-a gonit de la masă? Sau picioarele celorlalți le-a spălat, iar pe ale tale nu le-a băgat în seamă? O! De cât bine te-ai făcut uitător! (Sedealna, glasul 7).

                Îl însoțim pe Domnul pe drumul de judecată, până la Pilat, apoi la Ana și Caiafa, unde, însetați după adevăr și dreptate, așteptăm ca aici acestea să triumfe. Dar în locul adevărului, auzim strigătele mulțimii înfuriate: „Să fie răstignit!” Nu există priveliște mai copleșitoare, văzând pe Hristos ducându-și crucea pe Golgota în defăimările mulțimii, pentru ca apoi sa fie răstignit între doi tâlhari.

                În icoana Răstignirii de Rubliov crucea are trei brațe transversale, cel inferior, sub picioarele Domnului este ușor aplecat. Partea aplecată închipuie soarta tâlharului din stânga, iar cealaltă parte ridicată, soarta celui din dreapta, un tropar comparând crucea cu o balanță: „Balanță a dreptății.” Astfel, Crucea este „pomul vieții răsădit pe Golgota,” locul marii „bătălii cosmice.” Este adevărat că noi cei de astăzi nu am fost acolo în vechiul Ierusalim, în timpul vieții pământești a Mântuitorului, nici n-am făcut parte din mulțimile care Îl urmau pretutindeni, nu L-am întâmpinat cu osanale, nici n-am strigat: „Răstignește-L.” Cu toate acestea, nu înseamnă că rămânem nevinovați de Patimile Sale: „El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre… Și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” (Isaia 53,4-6).

                Păcatele oamenilor sunt cauza suferințelor Sale. Prin orice păcat săvârșit lovim peste obraz pe Mântuitorul lumii, îi punem pe cap coroană de spini, îl răstignim din nou. Hristos este lovit atunci când mulți dintre așa – zișii înțelepți ai lumii acesteia ridică la rang de adevăr aberația că Dumnezeu a murit, nu mai  guvernează acest univers. Este luat în râs când oamenii de astăzi ajung la secularizare, izolându-L pe Dumnezeu de creația Sa, pentru a-și putea justifica faptele reprobabile și pentru a nu fi nevoiți să dea socoteală cuiva, ajungându-se la un antropocentrism feroce. Îi punem coroană de spini, prin ignoranța de care dăm dovadă, prin împlinirea cu nesaț a deșertăciunilor acestei lumi.

                Aici, în fața Sfintei Sale Cruci, în aceste clipe, se cade mai mult ca oricând să urâm păcatul și să ne întrebăm conștiința noastră în rândul cui ne va pune după faptele săvârșite. Suntem oare în rândul celor ce au suferit împreună cu Domnul, cu Sfinții Apostoli, cu Simion Cireneanul, cu Iosif și Nicodim, cu femeile mironosițe? Ori suntem  – prin fățărnicia noastră – în rândul lui Iuda, prin perfidia și nepăsarea noastră în rândul lui Caiafa ori Pilat? Dacă nu putem să murim pentru Hristos, cel puțin să dăm dovadă de pocăință, dacă nu putem să ne vărsăm sângele pentru El, să vărsăm cel puțin lacrimile părerii de rău.

                Așa gândind și simțind, după creștinescul obicei, să-i împletim pe coroana de spini un semn de recunoștință și jertfelnicie, cele mai gingașe flori ale primăverii, cu florile sufletului nostru, florile iubirii, ale dăruirii și a tot ceea ce ar putea crește mai curat și  frumos în ființa noastră.

Pr. Dr. Nicolae Ioniță – Parohia Castellón de la Plana