Laura Cătălina Dragomir este o poetă de naționalitate română, stabilită în Barcelona. Este membră a Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, coordonatoare a rubricii culturale „Literatura de proximitate” în revista spaniolă „La Gazet de España” și a rubricii „Picătura de cultură” în publicațiile Centrului Cultural al Românilor din Barcelona. Până în prezent, cărțile ei au fost publicate exclusiv în limba română. Poeziile sale au apărut în diferite antologii și reviste literare.

     În urmă cu aproximativ trei ani și jumătate am avut ocazia să o cunosc pe Laura când am fost invitat să particip la ediția a IV-a a Întâlnirilor Internaționale de la Telciu, România, un festival de poezie organizat de poetul român Gelu Vlasin.

     Ultima sa colecție de poezii, „Un corp ascuns într-un cuvânt”, tradusă în spaniolă de Elisabeta Botan, conține 26 de poezii scurte impregnate de experiențe, doruri delicate și sentimente care prind viață pe măsură ce citim cartea. Laura Dragomir, maestră și stăpână a sufletului ei poetic, ne oferă cu generozitate versurile ei precum florile își oferă mirosul și frumusețea lor. În această colecție de texte, limbajul său poetic nu are rimă. Poeziile ei sunt mai degrabă un strigăt de viață în versuri libere.

      Poeții exprimă impresii și sentimente profunde, surprinse în natură, în dragoste, în viață, în moarte, în relațiile umane etc, iar cuvântul este vehiculul precis pentru a face cunoscut acel conținut mistic pe care sentimentele îl produc în universul interior al poetului. Cuvântul numește lucruri și tot ceea ce nu se vede. În acest context, Dragomir folosește cuvintele ca și esență a vieții, ca energie care dă mișcare; dar și ca unealtă pentru a pătrunde în adâncurile întunecate ale morții.

      Sensibilitatea ei feminină, subliniată de condiția sa lirică, îi sporește limbajul poetic. În poeziile lui Dragomir, Dumnezeu este recurent. În același timp, îi lasă cititorului liber să descifreze ce este Dumnezeu. Se adresează unui Dumnezeu care dă viață și este capabil să-și judece creația, după comportamentul fiecărei ființe umane.

     Oamenii sunt ființe tridimensionale. Putem derula de la stânga la dreapta, din spate în față și de jos în sus. Dar în această culegere de poezii, se pare că Dragomir îi atribuie lui Dumnezeu a patra dimensiune spațială: timpul. Adică acel timp pe care Dumnezeu îl ia pentru a veni în viața noastră în funcție de „calitatea de umbră” pe care o are cineva. Și aici trebuie să fac o precizare: „acea venire a lui Dumnezeu” este o interpretare deschisă cititorului, întrucât poate interpretarea este subiectivă.

     De-a lungul timpului ne putem deplasa, asemenea obiectelor ce pot fi mutate dintr-un loc în altul. Cel Atotputernic ascultă și privește, dar nu știm de unde:

de undeva vine Dumnezeu

doar că graba lui

fiecăruia după cum ii e umbra

și goală oboseala genunchilor

năpârlirea celor zece porunci

de la gură ca vaietul

și mirosul sicriului

înainte de luptă, șiretenia șarpelui.

umblând urmei de o parte și alta

cel de la viață

primul făcut bătrân

înaintea noastră,

îndeajuns, masă întinsă.

de undeva vine Dumnezeu

și-n Babel, oglinzilor, o a treia față.

     Într-una dintre poeziile sale vorbește despre orbire. Subiectul, orb sau oarbă, poate simți intensitatea soarelui, dar nu-i poate vedea strălucirea în valurile mării. Nu poate vedea curcubeul, zborul unei păsări sau sclipirea unui diamant. Nici nu poate vedea fața unui  interlocutor. Dar în multe cazuri dezvoltă de exemplu simțul muzical sau cel tactil, pentru a simți rugozitatea unui material sau pentru a se juca cu păpuși. Lumea lui este limitată și se predă milei lui Dumnezeu:

am aflat că sunt oarbă

când mă credeam mai frumoasă

eu care făceam să le iasă mâini după somn

și de la război ziua morților aduceam

cu mere și vin de al treilea martor

am aflat că sunt oarbă

și că îmi face bine să mă joc cu păpușile

cele care dorm pe o parte

iubite de toți cu intenția de a rămâne

am aflat că sunt oarbă

unui bărbat îi pupi coaja înainte s-o tai

atâta pâine pentru nimic.

    Poeziile lui Dragomir sunt surprinzătoare, uneori cu imagini fragmentate. Totuși, în ansamblu, sunt manifestări ale sufletului care demonstrează un grad ridicat de sensibilitate. Și în această tonalitate de reflecții spirituale, își ridică vocea poetică pentru a călători prin planuri metafizice. Astfel, ne poartă pe căi marcate de iubire, fericire, durere etc.

Pe scurt, am putea spune că a desenat ziua de ieri, și efectele sale în timp, într-un trup care se ascunde sub o ploaie de cuvinte.

Javier Claure

Preluare și traducere: BOLPRESS