Col.(r) Dr. Mircea Dogaru

APARIŢIA ROMÂNILOR ÎN SPAŢIUL CARPATO-PONTO-BALCANIC

Rădăcinile

 Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară paşnică, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi libertate, ţăranii şi păstorii români le-au treut peste hotarele timpului, până în zilele agoniei noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în Istorie, au făcut-o contopindu-se în noi, cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român ”cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului; într-adevăr – aprecia André Armand – acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa/…/ fie că este vorba despre traci /…/ de geţi sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printrun exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

”Rădăcini de patru ori milenare”

 Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclul arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor şi ai poemelor homerice, în spaţiul închis între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului, Donului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi Marea Egee, strâns legat, peste Hellespont, de multe regiuni istorice  ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada, etc.), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale.

 Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor trăsăturilor populaţiilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-ponto-balcanic, odata cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000-1200/ 1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, etc.) alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28.000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de TRACI, locuitori ai unui vast teritoriu, numit în scrierea liniară B cretană ”TRAKIJA”. Tracii – ”seminţia cea mai numeroasă” după aceea ”a inzilor”- suna verdictul ”părintelui” ştiinţei istorice – Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot**, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că, pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin ”rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră!”.

 Într-adevăr, confirmand concluziile istoricilor, rezultatele săpăturilor arheologice atestă, în spaţiul tracic al sfârşitului de mileniu II î.e.n., o civilizaţie agro-pastorală în permanent contact cu marile civilizaţii contemporane mediteraneene.

 Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii ”bronzului tracic”, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar de unelte, cuptoare de topit metale, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă, etc.) care încep să scoată din uz praştiile, suliţele, măciucile de lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul lor sunt atestate de însuşi efortul depus, în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău, etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor, cât şi, pe măsura înmulţirii lor, datorită apariţiei valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau Occidentul Europei, unitatea culturală a ”bronzului tracic”. Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă – nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c.1200/1150 – 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală, favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n., topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară – cultura ”Basarabi” (sec. VIII-VI î.e.n.).

––––––––––––––––––––––––––––-

** Tracii au foarte multe nume, după locul în care trăiesc” preciza Herodot. Apuli se numeau cei din Transilvania, carpi cei din Moldova, geţi cei din Valea Dunării, etc. Daci se numeau doar tracii din Banat şi Haţeg. Sub influenţa stalinistă, de care nu scăpăm nici astăzi, a trebuit să renunţăm la numele de ”trac” şi să inventăm un popor ”dac” (adică ”bănăţean” nu român, am zice astăzi, sau ”getodac” adică ”munteano-bănăţean”, ca să nu depăşim cu cercetarea istorică Dunărea şi Prutul). Şi ”Idioţii-patrioţi”, manipulaţi pe disperare şi lipsă de cultură, perpetuează nebunia stalinistă a ”dacismului”, făcând, inconştient, jocul antiromânilor, de dezagregare naţională!

Col.(r) Dr. Mircea Dogaru