Putea fi și altfel?

Lumea occidentală a ajuns să fie dominată de o ideologie agresivă, anticreștină, care în numele drepturilor homosexualilor, a minorităților etnice și de orice fel, răstoarnă lumea cu susul în jos spre un rezultat care pare tot mai sumbru din perspectivă creștină. La baza acestei schimbări stă, după unii, liberalismul clasic care, în numele coexistenței perspectivelor opuse în societate, a absolutizat diferențele, ceea ce a dus la relativism și neutralitate și a permis activiștilor care vor să distrugă societatea să își exercite influența și să poată perverti lumea fără nicio opreliște.

Dacă Occidentul ar fi avut altă atitudine, în ultimele două-trei secole acum nu s-ar fi ajuns aici. Dar era posibil și un alt traseu? În condițiile unor societăți care se revendică de la creștinism, eu cred că nu. Istoric vorbind, acceptarea diferențelor s-a făcut atunci când, după războaie sângeroase între catolici și protestanți, s-a hotărât ca fiecare să-și poată practica propria religie în pace, fără a putea fi forțat să accepte.

Puterea politică oferea dreptul la existență celor cu opțiuni diferite, cu speranța că astfel se va ajunge la pacea socială, nebănuind atunci că astfel ca permite activiștilor cei mai agresivi să acapareze agenda publică.Iar la baza acestei atitudini stau două idei aduse de creștinism:

1. Valoarea infinită a fiecărui om pentru că e creat după chipul lui Dumnezeu, ceea ce implică acceptarea lui oricât de diferit, de subversiv ar fi.

2. Dumnezeu ne lasă o libertate atât de mare încât se lasă ucis de făptura Lui, și acceptă să fie primit numai atunci când este cu insistență chemat, altfel ne lasă să ne comportăm după bunul plac, fără consecințe în lumea aceasta.

Valoarea omului se menține și după ce el se „emancipeaza” de Dumnezeu, astfel că, în numele omului, a celui mai năpăstuit om, cum este marginalul pe care-l au în vedere progresiștii, se poate construi o societate. Iar un Dumnezeu care se lasă ucis de om îi lasă suficientă libertate ca să fie alungat din lumea aceasta, și să își întemeieze Împărăția în lumea de dincolo. Liberalismul clasic n-a avut în vedere nici ideologia progresistă, nici morala de azi, bazată pe împlinirea dorințelor fiecărei persoane, în limite cât mai largi.Dar nici nu putea să le evite. Dealtfel progresiștii se revendică de la liberalism, se consideră o împlinire a lui în condițiile de azi, și numesc regimurile care încă se mai opun ideologiei lor, din Polonia și Ungaria, de pildă, ca iliberale.

Adevărul este că o atitudine neutră, în care toți se simt bine, nu poate fi obținută. Diferențele între oameni sunt ireconciliabile. Sigur că nu există neutralitate, că mereu sunt în competiție concepții care se exclud reciproc, cum este aceea între conservatori și progresiști, și că fiecare caută să capete întâietate, pentru a putea să își impună ideile la nivelul întregii societăți. Ideea unei societăți organice, în care împărtășim toți o cultură comună, iar bazele sunt puse în transcendent, nu mai poate fi aplicată, dacă a putut fi cu adevărat vreodată. O morală unică, un cod de valori unic, iar diferențele să fie doar nuanțe care pot fi integrate cu ușurință în ansamblu, nu este viabilă. Nu trăim într-o astfel de lume, iar creștinismul ar fi ultimul care să impună o asemenea perspectivă, căci s-ar transforma într-o ideologie, și-ar pierde caracterul transcendent și învățătura fundamentală că împărăția pe care o propune nu este din lumea aceasta.

Societatea, puterea politică, nu poate fi neutră, căci atunci când legiferează și impune regulile comune are în vedere un anumit model, progresist sau conservator. Morala și legile au fost preponderent conservatoare până după cel de-al doilea război mondial. Apoi, din cauze care merită o discuție separată, a început treptat să se depărteze de valorile creștine, să devină tot mai laică și mai „incluzivă” cu toți cei ce acuzau creștinismul că este retrograd și constrângător. Valorile celor care au fondat Uniunea Europeană, după victoria împotriva fascismului și reconstrucția după război, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Jean Monnet, Robert Schuman ar fi considerate astăzi iliberale și fasciste pentru că, în decursul a 50 – 60 de ani s-a schimbat mult ce înțelegem prin democrație și libertate.

Problema nu ține atât de liberalism cât de modul în care este înțeleasă și folosită libertatea oferită de creștinism. Omul nu poate fi constrâns să adopte o credința, o concepție despre viață. Devine inevitabil ca, în timp, pozițiile să devină ireconciliabile și să nu se poată face apel la revelație sau la un fond comun pentru a rezolva diferențele, pentru că nu sunt comun recunoscute. Revelația și fondul comun există numai înăuntru Bisericii, dar niciodată Biserica nu se confundă cu societatea.

Societatea rămâne un teren al disputelor unde creștinismul nu se simte bine nici măcar când este acceptat. Așa cum lumea l-a ucis pe Dumnezeu, și a rămas mort pentru ei, căci cei ce l-au condamnat nu au acceptat învierea, astăzi elimină creștinismul dintre principiile fondatoare ale societății. Se pot descurca și așa, căci Dumnezeu menține lumea nu pentru planurile politice mărețe ale celor care vor să transforme lumea, ci pentru cei, modești și umili, se roagă în biserici așteptând veacul de apoi.

Au avut și creștinii perioada lor de impunere a propriei credințe. Prin edictul Cunctos Populos de la Tesalonic din 380, emis de împăratul Teodosie, ortodoxia era singura religie permisă. Dar, pentru că a păstrat grija pentru diversitate, creștinismul a permis și dezvoltarea altor concepții, care culminează cu disoluția lui din vremurile noastre. Și, pentru că tot se vorbește mult despre Afganistan acum, talibanii care au cucerit puterea impun Sharia prin care ori te supui și devii musulman, ori ești eliminat. Spre deosebire de creștinism, islamul are o lege care nu acceptă diferența, care nu te lasă să alegi liber. Drepturile omului n-ar fi putut să apară într-o regiune de cultură musulmană, aici și acum sunt nesocotite flagrant.

Creștinismul este cel care propune diversitatea, în numele grijii pentru cei mai defavorizați membri ai societății, pe care îi pune pe același plan cei mai puternici, în numele faptului că și unii și alții sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Prin asta a creat o nouă societate. Despre acest lucru pot da mărturie istoricii antichității, care pot compara cum erau tratați cei săraci, copiii, femeile și sclavii în imperiul Roman și apoi în țările care au devenit creștine. Această idee a fost preluată apoi de marxism, care a schimbat societatea în țările unde a cucerit puterea, în numele celor exploatați.

Acum trăim a treia schimbare a societății în numele minorităților năpăstuite, în ceea ce numim sexomarxism. Putem spune că singur creștinismul a adus o schimbare fundamentală, cele care au urmat sunt o maimuțărire, care își neagă chiar tipul de la care au plecat.

Liberalismul clasic a vrut doar să ofere condiții de coexistență tuturor în situația în care nu mai exista un punct de vedere comun, să putem conviețui unii cu alții chiar dacă nu împărtășim aceleași valori. Situația era imposibilă încă de la început. Căci există o morală și legi comune pentru întreaga societate. Iar acestea nu puteau să reflecte valori radical diferite. Astfel că unele ajungeau să fie favorizate în dauna altora. Iar evoluția lentă a fost de la acceptarea valorilor creștine ca fundament comun la o situație în care creștinismul este cu greu tolerat într o societate care își neagă rădăcinile creștine, și favorizează agnosticismul sau indiferența față de credință.

Probabil că pe măsură ce marginalii sunt integrați, aceștia ajung să determine și să impună regulile în societate. Soarta creștinilor este aceea de a fi un grup marginal, având grijă ca lumea să nu se transforme în iad și încercând să își păstreze credința într-o lume care este fie indiferentă, fie o neagă vehement. Dar atâta vreme cât încă societatea se mai revendică de la ideea respectării drepturilor omului și a opțiunii diferite pe care fiecare poate să o aibă, creștinii încă pot supraviețui, iar nădejdea noastră este că sămânța pe care o păstrăm va încolți cândva în locurile în care trăim.