În Valea Timocului, românii încă mai plâng îndelung pentru ca ţara-mamă să-i cuprindă în braţe, să-i întrebe ce îi doare şi să le aline rănile. În ultimii 200 de ani au tot aşteptat ca autorităţile române să fie mai ferme în a le obţine aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea sârbă din România sau precum românii din Voivodina. Despre cum reuşesc să menţină vie flacăra românismului în nişte condiţii mai mult decât vitrege am vorbit, într-un interviu, cu preacucernicul părinte Boian Aleksandrović, vicar administrativ al Timocului și protopop al Daciei Ripensis.
Preacucernice părinte, câţi români mai sunt în Valea Timocului? Ştiu că era programat pentru acest an un recensământ al populaţiei…
Momentan nu s-a mai făcut un recensământ, deşi era anunţat pentru primăvara acestui an, din cauza pandemiei s-a amânat pentru toamnă. Dar recensământul în Serbia iese fals întotdeauna. De exemplu, la ultimul recensământ al autorităţilor sârbe au reieşit în jur de 36.000 de aşa-numiţi vlahi şi aproape 2.000 de români/rumâni. Ceea ce este similar, numai în limba sârbă ei ne zic vlahi, pentru că odată Ţara Românească s-a numit Valahia, dar noi tot români suntem. Şi această derută dacă vreţi privind denumirea de vlahi/rumâni/români a fost indusă tot de către autorităţile sârbe şi face parte din procesul de asimilare la care am fost supuşi atâţia ani. Dincolo de ce spun ei (n.r., sârbii), noi suntem mult mai mulţi; în Serbia de Răsărit sunt aproximativ 300.000 de români.
Cu ce probleme se confruntă românii de aici?
Vreau să vă spun că ne aflăm într-o situaţie mai aparte decât orice altă minoritate din Serbia pentru că noi nu avem drepturi. Mulţi ne consideră a fi o parte din poporul sârb, pentru că aproape 200 de ani nu am avut nici şcolile noastre, nici biserici; nimic din ceea ce ne definea ca naţie în afară de limba învăţată acasă, de jocurile şi cântecele populare transmise de la o generaţie la alta. Altceva nimic. Iar situaţia nu s-a schimbat în ciuda faptului că Serbia vrea să adere la UE.
Nu avem dreptul de a construi biserică, nu avem şcoală cu predare în limba română, nu avem nici măcar o disciplină care să se numească limba maternă, nici măcar două/trei ore de limba română pe săptămână nu există…
Să vă dau un exemplu de cât este de greu să obţinem ceva. S-a derulat cu câţiva ani în urmă un proiect-pilot, unul de încercare, pentru ca limba română să fie studiată ca opţional în şcoală. Dar s-a făcut în aşa fel, încât să nu fie acceptat de către părinţi. Cum s-a putut acest lucru? Simplu. La fiecare început de an şcolar, părinţii trebuiau să semneze că doresc să studieze limba română sau, atenţie, informatica. La această întrebare: „Ce obiect alegeţi între informatică şi limba română?”, unii învăţători chiar le spuneau: „Se vrea românizare, ce le trebuie limba română când, uite, informatica e de viitor”. Şi alte asemenea. Şi chiar dacă unii copii şi părinţi mai curajoşi alegeau limba română, ăştia micuţii stăteau apoi pe holuri pentru că direcţiunea zicea că nu au profesori de limba română. Făceau în aşa fel, încât să se simtă jigniţi, să fie batjocura altora care se lăudau că ei merg la informatică şi ai noştri românaşi pierd vremea pe hol.
Un astfel de proiect, în care 50 de persoane dintr-o populaţie de 300.000 fac limba română, nu este decât praf în ochi, pentru ca statul sârb să spună că se face. Dar de fapt nu se face, e o înşelăciune.
Timocenii fac sacrificii ca să ţină de Biserica neamului
Câte biserici româneşti sunt în Serbia de Răsărit?
Biserici româneşti sunt foarte multe în Serbia de Răsărit, dar majoritatea sunt ocupate de Biserica sârbă. Văzând că nu este nici o şansă să schimbăm situaţia şi probabil că niciodată nu se vor mai întoarce, pentru că a trecut foarte multă vreme, am început să construim noi biserici. Mici, aşa cum se poate, dar care să existe şi să fie vii, să se slujească în ele şi să se păstreze legătura cu Biserica-mamă din ţară.
Avem 12 biserici şi paraclise deocamdată, însă acolo unde nu avem biserică slujim şi la troiţe. Avem şi structura Vicariatului Timocului, care are trei protopopiate şi în jur de 26 de parohii. Spun cu aproximaţie pentru că mai avem câteva în curs de înfiinţare, iar când va fi oficial, vom vorbi şi despre ele.
Dar aceste parohii nu sunt unele normale, cum suntem obişnuiţi în ţara-mamă. De exemplu, dintr-un sat de 1.500 de români, avem doar 100 de români care ţin de noi, sunt mai curajoşi şi vor să ţină de Biserica neamului; ţin la identitatea lor. Problema e că atunci când cineva moare într-un sat românesc, Biserica sârbă nu dă voie să intrăm în biserică pentru că spun că sunt ale lor, nu trag clopotul pentru mort etc. Şi atunci oamenii aceştia sunt extraconştienţi, extracurajoşi pentru că, iată, fac nişte sacrificii ca să ţină de Biserica neamului.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la numărul de parohii, 26, unii ar putea spune că da, uite, o duc bine. Eu zic că este foarte bine că sunt şi acestea, însă sunt parohii care nu se pot întreţine singure, au nevoie de ajutor. Sper ca pe viitor tot mai mulţi să vadă că este pentru binele lor şi să treacă la noi. O clădire, dacă nu e finalizată, nu poate fi funcţională. Aşa şi biserica. Dacă e gata, credincioşii se înmulţesc după ce văd că preotul slujeşte şi nu se duce la puşcărie, după ce văd că se luptă ca să le fie bine, după ce văd că mortul e îngropat după datina străbună, aud graiul românesc în biserică, capătă curaj şi unul câte unul trec încoace.
Totuşi, cum reuşiţi să ridicaţi biserici având în vedere că nu aveţi acest drept?
Într-adevăr, nici acum nu este permisă construcţia de biserici, dar am găsit o modalitate, o „poartă deschisă” în legea cultelor care zice aşa: „Comunităţile religioase din Serbia pot desfăşura toate activităţile lor, de la slujbe până la administraţie, în spaţiile asupra cărora sunt proprietari sau sunt închiriate”.
Cum ridicăm aceste „spaţii”? Cu ajutorul credincioşilor, al preşedinţilor şi membrilor consiliilor parohiale, oameni care doresc să doneze terenul Bisericii şi cer aprobare pe numele lor pentru construcţia unui depozit, a unui garaj ş.a.m.d. De multe ori glumeam şi le spuneam că e garaj pentru maşina lui Dumnezeu, care e invizibilă şi de aia nu o vedeţi când vine aici şi când pleacă.
Ulterior, aceşti oameni de bine ne donează construcţia, iar noi, primind un garaj, un depozit etc., nu facem decât să aplicăm Legea cultelor, care zice că bisericile pot folosi spaţiile, fără a specifica ce fel de spaţii.
Noi târnosim spaţiul, îl sfinţim şi devine biserică.
Continuarea articolului aici.
Un articol de: Oana Nistor, Preluare: ziarullumina.ro
Ziarul românilor din Andalucía 