Pelerin în Europa mea – încă fără de țară

Tot ceea ce facem aici, printre străini, se reduce, mai devreme sau mai târziu, la un singur gând:
„Atunci, când mă voi întoarce acasă?”

Dar „acasă” nu e casa din Spania, Italia, Franța, Canada sau Germania.
Acasă e acolo… acolo unde știi că ești așteptat și dorit. Simt însă ceva mai mult. Simt că țara mea, prin cei care o conduc astăzi, nu mă vrea. Nu-mi întinde mâna. Nu mă cheamă.

Și atunci rătăcesc — pelerin prin Europa mea, căutând un colț din lume care să-mi răspundă la salut.

Spania – Andaluzia care mi-a învățat sufletul să danseze

Andaluzia, Málaga – minunea de oraș care m-a lăsat fără răsuflare și în care m-am întors, ani la rând, de drag și de dor.
Plajele scăldate de Mediterană, casele albe cu ferestre pline de flori, străzile vibrând de viață până târziu în noapte…
Muzica, dansurile flamenco, bucuria, toate te cuprind ca o furtună – aprinse, fierbinți, pline de viață.

Acolo am învățat că bucuria poate fi un mod de a trăi, nu doar o stare de moment.
Andaluzia mi-a topit dorul în pașii de dans și în cântecul de chitară care răsună pe străzile înguste, sub balcoanele de fier forjat, în ritmul valurilor mării.

Italia – dragostea care nu se uită

Am iubit-o din prima clipă.
Din primul pas pe pământul ei.
I-am ascultat limba cântată ca o veche romanță, i-am atins zidurile bătrâne și i-am privit orașele care nu obosesc niciodată să fie frumoase.

An după an, m-am întors acolo, ca într-o poveste care nu se încheie niciodată.
Italia rămâne iubirea mea cea mare — dragoste care nu se uită și nu se schimbă.

Albania – locul unde marea nu întreabă de ce o iubești 

Acum, viața m-a adus în Albania.
De o lună și jumătate locuiesc într-un apartament minunat în Saranda, unde marea intră în casă prin ferestre, iar lumina dimineții se joacă pe pereți.

Am prieteni albanezi care umplu tot golul din suflet cu bunătatea lor simplă și curată.
Ne oferă din dragostea lor fără să întrebe nimic.
Am cărțile mele, muzica mea, marea care mă ajută să visez. Și, mai ales, am fericirea de a fi acolo unde trebuie, atunci când trebuie. În Saranda, zilele curg altfel. Diminețile au gust de cafea tare și pâine caldă de la brutăria din colț. Străzile miros a sare și a ierburi mediteraneene. Terasele se umplu de râsete, pescarii își întorc bărcile cu soarele în spate, iar oamenii îți zâmbesc chiar dacă nu te cunosc.

Poate de aceea, Albania mi-a intrat în inimă – pentru că aici nu trebuie să explic cine sunt. E de ajuns că sunt.

Dragi români răspândiți prin lume…

Știu că și voi purtați în suflet aceeași întrebare, deși poate nu o spuneți cu voce tare:
„Când te întorci acasă?”

Unii dintre voi știți răspunsul. Alții încă îl caută.
Iar unii, poate, au înțeles deja că „acasă” nu e un punct pe hartă, ci un loc unde ești iubit, înțeles și așteptat.

Eu nu am găsit încă o țară a mea, pentru că am o Europă a mea.
Poate că sunt încă „fără de țară”,
dar sunt un pelerin care a învățat să iubească locurile care i-au dat adăpost.

Și știu că nu sunt singura.
Voi, cei din Spania, Italia, Anglia, Canada, Franța, Norvegia… aveți și voi o mare a voastră – fie că e oceanul de la capătul lumii, fie că e un drum de țară pe care îl visați noaptea.
Toți purtăm în suflet același dor – dorul de a aparține cuiva, undeva.

În fiecare dimineață am privilegiul să privesc Marea Ionică în față.
Ea nu mă întreabă de unde vin.
Nu îmi cere pașaport.
Nu îmi pune ștampilă pe suflet.
Mă primește așa cum sunt: obosită sau fericită, tăcută sau plină de povești.

Și poate, într-o zi, țara mea va învăța de la această mare:
să-și primească fiii fără să-i judece, să-i aștepte cu brațele deschise și cu inima caldă.

Atunci, întrebarea nu va mai fi:
„Când te întorci acasă?”
Pur și simplu:
„Bine ai venit acasă.”