Paul Cătălin Curcă

În această lume anormală, este important ca fiecare dintre noi să își exercite capacitatea de a gândi și de a rămâne deschis la ce a mai rămas bun în noi. Putem învăța să ne ascultăm și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe ceilalți.

Pentru a cunoaște ceea ce se întâmplă în jurul lor oamenii au avut la îndemână mai multe mijloace. După ce a trecut perioada de vorbire față către față, întinsă pe multe mii de ani, a apărut scrisul. Prima parte a istoriei umanității a fost una aurorală, despre care nu știm foarte multe, pentru că neexistând scrisul, nici nu ne-au parvenit prea multe despre ce vorbeau, gândeau,  simțeau și cum se închinau acei oameni. Primele scrieri probabil au reluat ceea ce înainte era doar spus, o învățătură orală transmisă de la o generație la alta, dar probabil că ceva din înțelepciunea acelor primi oameni s-a pierdut. 

De aici începând a devenit posibil progresul, cultura și civilizația, cu tot ce au adus ele bun și rău pentru oameni. Cunoașterea nu mai era ceea ce se transmitea din om în om, devenea cumva impersonală, era scrisă undeva, și apoi citită de contemporani sau de urmași, care puteau să mai adauge sau să mai scoată câte ceva din ce era transmis. Se mai păstra relația maestru – discipol, părinte duhovnicesc – ucenic, care se păstrează cumva până astăzi. Dar, de regulă, scrisul nu mai presupunea o relație directă. Măcar, din perspectiva noastră modernă, cititul presupune un efort de concentrare îndelungată, de muncă a minții și de reflecție. În plus, dacă era un text dificil, puteai reveni la capitolele sau paragrafele anterioare, și încercai să pricepi mai bine care a fost intenția celui ce a scris. Să zicem că, în mare parte, în epoca scrisului oamenii erau educați să se concentreze mai bine, să urmărească raționamente mai complicate, iar asta îi predispunea să înțeleagă lucruri mai complicate, având ca rezultat că îi făcea destul de greu de prostit. 

Televiziunea aduce elemente noi. În loc să urmărești activ, să înțelegi, să interacționezi cu un autor, urmărești pasiv imagini și cuvinte, te lași format de ele, ești purtat într-o stare aproape hipnotică, de care te lași cuprins aproape fără să-ți dai seama, și din care îți este greu să ieși. Îți oferi gratuit capacitatea de a gândi către făuritorii de imagini mișcate. Oamenii formați de televiziune au o capacitate de a înțelege și de a se descurca în raționamente complicate mai mică, nu pentru că ar avea un creier mai puțin dezvoltat, ci pentru că mediul care le oferă preponderent video predispune la așa ceva. În schimb ni se cultivă egoul, astfel că ne credem foarte pricepuți în a înțelege diverse lucruri. Asta ne face extrem de ușor de manipulat de către cei care știu să ne cultive orgoliul.

După epoca televiziunii am intrat în era internetului, unde starea gândirii este și mai jalnică. Atunci când citești ceva pe net capacitatea de concentrare este mult mai mică decât în cazul textelor pe hârtie, ești grăbit să treci la următorul articol sau următoarea postare, care te așteaptă printre mii de alte postări care îți stau la dispoziție zilnic. Te grăbești să termini ceva ca să poți să începi altceva, chiar dacă nu ai rumegat cum se cuvine, și nu ai o bună digestie a gândurilor. Totul este să treci cât mai repede mai departe, într-o goană nebună către nicăieri. 

Ca să ne scutească și de acest minim efort, au apărut rețelele sociale, unde textele sunt scurte, și oricum au trecut de la texte la filmulețe de câteva secunde sau maxim minute, mii și sute de mii, ca să nu mai existe cumva riscul gândirii. Doar privim și ne minunăm. A devenit o axiomă constatarea că, cu cât este mai facil un mediu de comunicare care ni se oferă, cu atât ne folosim mai puțin mintea. Asta, din păcate, nu vine și cu conștientizarea puținătății înțelegerii noastre.

 Toți suntem fericiți, încântați de propria persoană, în căutarea a noi și noi forme de distracție. Cam asta este ceea ce ne-a rămas, să căutăm permanent noi glume, distracții, senzații tari și altele asemenea. Bine, până la urmă de ce ar fi rău să ne distrăm? Doar și așa viața e destul de complicată sau de lipsită de gust, o mai condimentăm cu ceva glume ca să ne putem simți și noi măcar din când în când bine. 

Nevoia de a râde este o formă a bucuriei, iar bucuria este, sau ar trebui să fie, starea naturală a omului. Dacă nu o avem înseamnă că este ceva defect cu noi, și trebuie să vedem ce putem face.

Se povestește în Pateric odată că un om a văzut niște călugări râzând. S-a dus la Avva Antonie, cel mai mare și mai aspru dintre asceți, ca să îi pârască pentru comportamentul lor nepotrivit. Antonie i-a spus omului să ia un arc în mână. Apoi l-a pus să-l întindă, întâi puțin, apoi din ce în ce mai mult. La un moment dat a existat pericolul ca arcul să se rupă. Ei bine, a explicat avva, la fel se poate întâmpla și cu călugării, cu oamenii în general. Dacă se încordează peste măsură în efortul lor, riscă să se frângă, și atunci nu mai sunt buni de nimic. De aceea este nevoie, din când în când, de câte o destindere.

 Asta le permite să-și revină, și să-și continue apoi nevoința. Este nevoie de efort pentru a lupta cu patimile, dar dacă nu mai iei uneori și câte o pauză, se va alege praful de tot efortul. De aceea destinderea pe care o aduce umorul este bună și neapărat trebuincioasă. Problema cu contemporanii noștri este existența măsurii, cât ne distrăm, și ce ne mai rămâne de făcut după ce am lăsat deoparte distracția, căci nu putem să ne distrăm fără oprire.

Lumea în care trăim ne predispune la distracție pentru că a lăsat cărțile pe seama foarte puținor oameni, iar restul căutam să ne petrecem timpul liber la televizor sau pe rețelele sociale, unde ceea ce ni se oferă este, în primul rând și mai ales, distracția. Sigur aici vorbim despre tendința generală. Pot exista cărți care doar te distrează, așa cum pot fi emisiuni de televiziune sau postări pe rețelele sociale care te pun pe gânduri, să îți ridice probleme și să îți propună să reflectezi serios. Dar mă refer doar la tendința generală, spre ce ne îndreaptă mediile pe care le frecventăm. 

Există analiști media care caută să găsească sensurile și în cultura noastră contemporană adresată maselor: cine o face, cât este de subversivă, ce direcție are și cum ne influențează. Antropologi culturali scriu cărți interesante despre ea, luând-o ca obiect de cercetare, separat de valoarea ei intrinsecă. Dar adevărul este că e un mare gol, cu care nu prea ai ce face, în afară de a umple un timp sustras muncii, în care altfel te-ai plictisi. 

Spuneam că distracția nu este rea în sine, este binevenită după efort, pentru că, oameni fiind, cu neputințe și limite, nu suntem făcuți pentru o concentrare continuă și fără pauze. Până la urmă chiar scopul muncii este să ne putem destinde, ca să ne bucurăm de roade. Distracția este doar o formă a bucuriei către care suntem chemați cu toții. 

Scopul vieții creștine, mântuirea, este să atingem starea de bucurie. În pilda talanților cei care au muncit, și-au făcut cum se cuvine lucrarea cu darul primit, primesc sentința: „intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21). Viața veșnică este o stare de bucurie, după ce am muncit în această viață, folosind cu chibzuință talanții primiți. Acei credincioși care sunt mereu încruntați, triști, gata să găsească defecte aproapelui lor, nu au o trăire creștină, nu sunt credincioși adevărați. Folosesc creștinismul doar ca o formă de mânie față de viață, plăcerea lor este să găsească neputințele și scăderile semenilor și să-i admonesteze pentru ele. Credința vine împreună cu bucuria, pentru că avem un Dumnezeu care ne iubește și care are grijă de noi pururea. 

  Este de făcut o distincție: avem bucuria, către care suntem chemați toți, și avem distracția, care este o formă de a te bucura pe baza umorului, dar care este numai o  distragere de la scopul vieții noastre. Suntem chemați la bucurie, dar noi nu mai putem primi decât distracția. Dorința de a ne distra este o urmă desacralizată a bucuriei care ar trebui să ne însoțească viața. Distracția a devenit tot mai vulgară, mai pornografică, mai lipsită de substanță dar și mai corectă politic.

Este tot ce ne-a mai rămas dintr-o viață lipsită de sens. Vrei să te simți bine, și atunci cauți să te distrezi. Munca, relațiile pe care le ai cu familia, prietenii, colegii de muncă, nu îți mai oferă nimic. Sunt activități pe care le faci pentru că nu ai încotro, dar nu simți niciun sens în ele, nu te bucură. Atunci simți nevoia de a uita, de a evada din prezent, ai nevoie de un refugiu dintr-o viață al cărei rost nu-l mai simți.

Cultura umană însăși este o repliere, o fugă din calea vieții, o reculegere din calea unui parcurs  care nu-ți oferă nimic, totuși cultura clasică și formele mai elevate ale culturii din toate timpurile îți oferă și un model de înțelegere a lumii, o explicație a ei și, în cazul credincioșilor, nădejdea într-un bine care ne vine de sus. În schimb, cultura de consum nu este decât evadare dintr-o realitate gri către o vulgaritate multicoloră. Ieși din lume către o lume și mai vulgară, și mai prost făcută decât cea în care trăiești. Și apoi, sub influența culturii în care te scalzi, aduci cu tine în lume vulgaritatea culturii de consum.

Nevoia de bucurie există în fiecare dintre noi. Dacă însă nu avem acces la o cale duhovnicească de a o avea, atunci recurgem la cultura, care poate să decadă la cele mai joase niveluri. De aici începând, orice degradare devine posibilă, și nu mai știm unde ne mai putem opri.