Există câteva lecții importante pe care trebuie să le învățăm de-a lungul vieții. Multe cursuri ne predau succesul, cum să facem să reușim, să îi depășim pe ceilalți și să ne aflăm în față. Sunt atâtea școli de lideri că ajungi să te întrebi, în urma lui Creangă, cine o să ne mai tragă ciubotele. Cred însă că mult mai important ar fi să învățăm să gestionăm eșecul. Atenție, nu să îl cultivăm, să îl dorim, ci să putem să îi facem față atunci când apare. Pentru că șansele de a pierde sunt mult mai mari decât de a câștiga, și asta este o situație statistică. La startul unei competiții sunt câteva zeci de echipe, dar una singură va fi campioană la final. Un procent mic va reuși să își atingă obiectivele, toți ceilalți vor trebui să învețe cum să trăiască fără să învingă.
Nu există pe fața pământului o ființă mai conformistă, mai mimetică decât omul, și toți ne zbatem să obținem aceleași bunuri. Raritatea lor este procesul dur al conviețuirii. Procesul de educație este să învățăm cum să fim ca ceilalți. Dar învățăm nu numai scrisul și cititul, ci ni se cultivă și dorința de a fi la fel ca cei care au strâns averi sau sunt vestiți în toată lumea pentru faptele lor. Dacă nu am ști să imităm, nu am putea fi membri ai societății. Am deveni niște marginali, inadaptați, trăind la un nivel aproape animalic. Deci integrarea prin mimetism este în mod fundamental bună. Dar ne face și asemănători, căutând toți aceleași locuri și beneficii, care însă sunt prin natura lor limitate. Asta duce la luptă și invidie.
Înainte vreme lucrurile erau oarecum mai așezate. Ierarhiile erau bine stabilite, iar depășirea lor destul de dificilă. Oamenii se mulțumeau să fie ceea ce au fost prin naștere, țărani sau nobili, și își jucau cu toată seriozitatea rolul care le fusese dat, fără să râvnească la un alt statut. Acum toate barierele au fost dărâmate. Orice soldat are în raniță bastonul de mareșal dar, dacă ținem cont că oricâte avansări se vor face, soldații vor fi întotdeauna mai numeroși decât mareșalii, ni s-a dat tuturor dreptul de a aspira la ceea ce doar foarte puțini vor reuși să obțină, ceea ce este un soi de cruzime.
Și au mai apărut și rețelele sociale, în care este imposibil să nu găsești oameni din aceeași categorie socială cu tine, dar care afișează mai multă putere și mai mult lux decât ai tu. Asta înseamnă că fiecare este nevoit să lupte pentru a le dobândi și el, că își închină viața acestor scopuri, și că toate celelalte care nu pot fi cuantificate în statut social sau bani, nu mai au nicio valoare. Iar pe măsură ce vrem să fim mai bogați, viața noastră devine mai săracă, redusă la ceea ce poate fi măsurat material sau prin statut social.
Dorințele noastre, dar de fapt nu sunt ale noastre, ci ne sunt induse de ceea ce vedem în jur, ne subminează, sunt împotriva stării noastre profunde. Nu mai auzim ce se află în interiorul nostru, pentru că nu ar fi rentabil, toți suntem în căutarea a ceea ce ne dă impresia că ne-ar realiza și ar fi bine văzut de societate. E mai consistent social să pari ceva ce nu ești (impostura în toate formele ei) decât să fii cineva dar să nu poți converti în bani și statut.
Facebook-ul, conectarea generalizată duce la creșterea vizibilității globale, vrem să fim precum cei care sunt realizați, neputința de a ajunge la nivelul lor provoacă invidie și ură.
Dorința de realizare în felul în care au reușit ceilalți duce la stres și anxietate, la frica de eșec și de greșeală. Posibilitatea de a obține faimă este limitată, la fel și aceea de a te îmbogăți.
Oamenii își dau seama intuitiv că ceva nu este în regulă cu ei, dar fără o introspecție, fără să își descopere sinele care vrea ceva diferit, nu o să reușească prea mult. Am ascultat mai demult un podcast cu un om de afaceri de succes. Poți să realizezi lucruri mărețe, să ajungi în vârf, printre cei câțiva mari, ai reușit, ai tot ce îți dorești. Și, mai departe? A întrebat interlocutorul. A ridicat din umeri, acolo sus nu este nimic, continui ce ai făcut înainte. Toți depunem un efort imens, un număr infim chiar reușesc din plin, iar odată ajunși în vârf, ei pot confirma: nu este nimic acolo. Se pare însă că, în ciuda avertismentelor, fiecare vrea să se convingă pe cont propriu.
Mergi pe drumul pentru bani și statut, pentru că asta vrea toată lumea, nu ai succes și atunci te umpli de invidie și ură, dacă însă ai, descoperi un gol, un neant care se deschide în mijlocul belșugului. Cauți acea satisfacție care știi că este trecătoare, iar asta îți distruge celelalte potențialități ale ființei, căci nu mai ai timp și energie pentru a descoperi frumusețea, bunătatea sau sinele tău autentic. Nu te mai descoperi în specificul tău ireductibil de ființă umană.
Omul care îl caută pe Dumnezeu și relațiile bune cu ceilalți oameni, are șanse mici să ajungă celebru și bogat, dar va avea o stare mai stabilă, nu va fi purtat de resentimente, va simți pacea în sinea lui. Starea naturală este de „homo homini lupus”, dar asta deoarece suntem pervertiți de păcat, animale raționale sângeroase căutând să ucidă pentru pradă. Statul pune capăt violenței generalizate prin impunerea monopolului violenței legale. Nu ne omorâm între noi pe cât am dori s-o facem de teama pedepsei pe care am primi-o. Dar, pentru că nu putem acționa direct asupra semenilor, ne umplem de ură, invidie, resentiment. Acesta e mediul în care trăim, pe care suntem nevoiți să-l suportăm.
Singura soluție este să urmăm porunca atât de nenaturală a lui Hristos: să ne iubim unii pe alții. Ne dăm seama că nu se poate face decât prin asceză, prin renunțare la acumulare excesivă, prin smerenie. Iar de aici vedem de ce Hristos ne dă porunca de a ne iubi unii pe alții, dar ne vorbește și de post și de smerenie. Calea către iubire trece prin abținerea de la consumul excesiv, mulțumirea cu ceea ce îți oferă Dumnezeu, împăcare și pacea sufletului. „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. ” (Matei 6, 19)
&
În povestirile din Geneză de după cădere, până la chemarea lui Avraam, când se intră propriu zis în istorie și s-a ajuns la starea omenirii de acum, avem tot o suită de căderi, Cain și Abel, turnul Babel, potopul și altele.
După ce au căzut din rai, când au intrat în moarte și temporalitate, Adam și Eva au început să facă copii. Este și aceasta un soi de nemurire, prin prelungirea vieții în urmași. Dacă Adam și Eva sunt speciali, pentru că au fost făcuți direct de Dumnezeu, bărbatul din pământ, femeia din coasta bărbatului, după aceea procesul a continuat pe cale naturală. Iar primii astfel născuți au fost Cain și Abel. Și, ca să nu avem iluzii în privința omului, aflăm că din primii oameni născuți natural, doi frați, Cain ucide pe fratele său Abel.
Unul este agricultor, iar celălalt păstor. Fiecare dintre ei aduce o jertfă către Domnul. Dar jertfa lui Abel este bine primită, în timp ce a lui Cain nu. Este o discuție mai lungă despre cauze, în Biblie nu se spune foarte exact. Pesemne că Abel a adus o jertfă mai bună, de la primii născuți, a oferit Domnului tot ce era mai bun, în timp ce Cain a adus ceva oarecare din roade, și-a păstrat ce era mai bun pentru el, a oferit Domnului doar un surplus de care se putea dispensa.
Să zicem însă că motivele nu sunt foarte clare, dar era foarte clar că una dintre jertfe a fost bine primită iar cealaltă nu. Asta seamănă mai mult cu ceea ce se întâmplă mereu în viață. Unii au succes și reușesc în ceea ce întreprind, în timp ce alții, care acționează relativ asemănător, obțin mult mai puțin. Este un mister de ce se întâmplă așa, sau ar putea fi dezlegat dacă analizăm riguros munca, perseverența, darurile cu care s-a născut fiecare, situațiile favorabile sau întâmplarea. Dar ar fi ceva greu de analizat comparativ, iar concluziile nu ar fi foarte sigure. Ceea ce se vede însă, privind din afară, este că oameni asemănători, căutând să facă lucruri asemănătoare, ajung să aibă rezultate diferite, unul să reușească iar altul să aibă eșec.
De aceea important mi se pare cum gestionăm eșecul, ce facem cu tristețea, resentimentul, cu amarul care ne cuprinde pentru că nu am reușit ceea ce ne propuneam, în timp ce alții, fără să pară să aibă ceva în plus, au avut succes.
În acest context gândirea pozitivă care ni se propune mereu este o mare prostie. Pentru că vine cu ideea că sunt bine așa cum sunt, nu am ce schimba la mine, devin arogant și autosuficient, în același timp însă sunt și în auto-înșelare.
Viața înseamnă suferință. O dată sufăr pentru că sunt limitat și muritor, supus afectelor și bolilor. Apoi sufăr din cauza răutății, care se răsfrânge asupra mea.
Uciderea lui Abel este o răzbunare împotriva lui Dumnezeu. Până la urmă El este vinovat pentru eșecul lui Cain. Dar Dumnezeu este prea departe și nu poate fi ucis. Așa că omul își răsfrânge răutatea sa asupra semeniului său, căci la el poate să ajungă. Istoria umană începe cu izgonirea din rai și continuă cu o crimă. realist vorbind, din punct de vedere creștin, nu putem avea așteptări foarte mari de la oameni. Am putea avea însă numai dacă lăsăm harul să lucreze, părăsim cele ale lumii și le căutăm pe cele cerești.
Cred că ar trebui să vedem ceea ce ni se întâmplă ca o pedagogie divină. Putem da vina pe soartă, întâmplare, pe avantajele pe care le au alții prin naștere, avere sau relații. Dar dacă stăm să ne analizăm bine de tot, știm că nu am făcut chiar tot ceea ce depindea de noi pentru a reuși, că nu ne-am dăruit total, iar eșecul este o cale către îndreptare. Data viitoare să fac mai bine. Orice efort pe care îl fac pentru a obține ceea ce este important presupune o jertfă. Avem de ales între o viață plină de chinul invidiei și una în care luptăm cu patima, ne străduim să fim buni în ciuda instinctelor noastre și a modului cum suntem dresați să fim. Știm că singuri nu putem face nimic. dar să avem nădejde că „la Dumnezeu toate sunt cu putință”
Ziarul românilor din Andalucía 