Avantajul când nu mai ai rădăcini este că poți să faci orice vrei, să o iei în orice direcție, să nu ai limite. Dezavantajul este că nici nu te mai oprești undeva, nici nu te mai regăsești.
Rădăcinile se referă la tradiție, obiceiuri, religie, strămoși, sunt o parte din identitatea ta. Fără ele te poți simți mai liber, multe constrângeri dispar, dar la un moment dat vei fi și fără rost, căci nu vei avea un sol în care să crești.
Rădăcinile sunt ignorate astăzi, pentru că nu îți permit să faci tot ce vrei, iar noi chiar asta ne dorim. Dar ele sunt și o nevoie a sufletului, simți că nu ești singur pe lume, că ești parte a unei comunități, ai o comunicare cu trecutul, cu strămoșii. Poate nu descoperi treaba asta la tinerețe, când căutarea noului prevalează, când vrei să fii diferit de cei de acasă. E vârsta la care, asemenea fiului risipitor, pleci de acasă, căci crezi că realizarea va veni din altă parte. La maturitate însă te întorci căci îți dai seama că adevărul este mai aproape decât credeai când ai plecat de acasă. Maturitatea este chiar actul de a-ți accepta originile, care sunt și limitele tale, și de a evolua mai departe în cadrul lor, către perspectivele pe care ți le deschid.
Totul a pornit de la avantajul tehnologic pe care occidentul l-a căpătat în zorii modernității, pe baza căruia au dominat lumea câteva sute de ani, iar acum s-a ajuns la un sistem global, în care occidentalii sunt gata să-și piardă prevalența. Modelul lor, al nostru, a ajuns global, iar cei ce l-au preluat mai tîrziu îl pot duce la un stadiu mai bun decât am făcut-o noi, și aici este vorba de chinezi în primul rând dar și de alții.
Stadiul în care suntem astăzi este un rezultat al dezvoltării tehnice, acompaniată de o ideologie în care omul se vede pe sine ca ființă individuală, cu scopuri pe care și le auto determină, nelegat de tradiție, de strămoși sau de comunitatea din care face parte. Tradiția, rădăcinile, sunt adesea văzute ca o frână în calea realizării de sine a omului, de aceea explicit sau implicit ele sunt dezavuate, ca să lase loc dezvoltării și realizării sinelui singur.
Tradiția nu este neapărat bună, și nu are numai elemente care merită păstrate. Multe din cele pe care le făceau strămoșii noștri, astăzi sunt inacceptabile, inclusiv pentru cei pentru care tradiția este o valoare pozitivă. Nu tot ceea ce este vechi este și bun. Dar, în esență, să te raportezi la o comunitate, la o tradiție, îți dă o întemeiere și îți asigură un fundament pe care poți lucra mai departe.
Mișcarea de deposedare de rădăcini a început în Europa, și apoi a fost extinsă în întreaga lume. Dar mai întâi europenii au fost cei care și au pierdut rădăcinile. Au făcut asta prin războaie și cuceriri în epocile trecute, iar acum prin capitalism global.
Lipsa de rădăcini poate instaura o societate omogenă la nivel global, vezi aceleași lucruri, același stil arhitectural, aceeași teologie și aceeași mentalitate în Europa, Asia sau Africa.
Pentru copiii de azi lipsa de rădăcini care este tot una cu globalizarea, este un fapt deja împlinit. Nu mai știu cine le sunt strămoșii, dar au aceiași idoli livrați prin rețelele sociale tik tok, instagram.
Am văzut un copil care nu mai pricepea o poezie de Eminescu, nu îi plăcea, nu o simțea, nu o înțelegea, era prea departe de lumea lui alcătuită din jocuri video, expresii golănești, șmecherie și dorințe de a avea bani ca să se distreze. Un astfel de om nu mai gustă literatura clasică, oricum prost predată la clasă și înecată în oceanul de cultură de consum din jurul nostru.
Există școli internaționale, care pregătesc tinerii pentru succes într-o lume globală, câteva și în țara noastră, unde elevii sunt din mai multe țări, clasele sunt schimbate periodic pentru a nu se lega prea mult unii de alții, se fac mult limbile străine și calculatoare, și tot ce mai poate fi de succes, succesul însemnând să știi să-ți faci relații și să conduci afaceri. Acestea sunt valorile în care sunt crescuți copiii, ceea ce ține de tradiție, de valorile naționale, de credință, apare ca o relicvă care trebuie eliminată, pentru că i-ar ține legați de ceva stabil, care le-ar limita deschiderea către noutate și inovație, calea către succes impusă azi.
Lipsa rădăcinilor și nesocotirea tradiției este o cerință obligatorie pentru capitalismul global de astăzi. Nu se poate trăi în vechile forme de viață, în respectul față de strămoși, și să ai economia de acum. Mereu oamenii au socotit tehnica drept o unealtă în mâinile lor, ca să îi ajute să muncească mai ușor și să obțină rezultate mai bune. Dar acum am ajuns parcă să inversăm rolurile, omul este un instrument în mâinile tehnicii, care ajunge să se auto realizeze, să atingă performanțe care nici nu puteau fi bănuite cu o generație în urmă.
Sau poate sunt un tehnofob, depășit de o situație pe care nu o înțeleg și de aceea o resping ca periculoasă. Omenirea a reușit mereu să metabolizeze noile tehnologii, să se adapteze la ele fără să dispară. Poate se va naște o generație pentru care Eminescu este irelevant și greu de înțeles, având o sensibilitate atât de diferită de a noastră, dar care poate va crea o nouă cultură, cu frumusețea și profunzimea ei.
Deocamdată direcția în care o iau lucrurile mi se pare că este alta. Sunt două direcții. Este la modă o limbaj administrativ, noua limbă de lemn, livrată pe un ton convingător de media mainstream, un limbaj politic corect, incluziv, anti rasist, black live matters, pro ideologie de gen, transgenderism și altele de același fel. Și a doua, atunci când este vorba despre „cultură”, un limbaj vulgar, golănesc, pornografic, cum vedem în Teambuilding, pe rețelele sociale, care a au ajuns să fie modul în care ne exprimăm noi astăzi în mod obișnuit.
Nu am vorbi atât despre origini, rădăcini dacă nu am simți că le-am pierdut. Atunci când stilul de viață tradițional exista, el nu era interogat. Era luat ca firesc, nu existau naționalisme, nici identificări exclusiviste cu etnia. Acum vorbim atât de mult despre ele pentru că le simțim lipsa și pentru că, orice am crede și am face, Este o pierdere pe care nu o mai putem recupera.
Această mișcare spre înainte, fără oprire, nemaiavând nicio rădăcină, ne va duce tot mai repede, prin progres tehnologic, la o stare tot mai avansată care va culmina cu vidul. Am trecut deja de mult de punctul în care ne-am mai putea întoarce. Suntem deja pierduți, singura modalitate pe care o mai avem este să ne adaptăm la noile forme de viață care ne sunt date, să căutăm în cadrul lor acele evadări către tradiție și rădăcini. Problema este că oamenii simt această pierdere, și se iau după cei care ne promit o revenire. Dar în loc să avem parte de tradiția adevărată, ne întâlnim doar cu imitații toxice ale ei, în diverse forme de naționalism, extremă dreaptă sau stângă, religii intolerante. La ora de față nu există în România o forță politică relevantă care să poată să vorbească despre credință, tradiție și rădăcini, chiar dacă sunt unele care încearcă, și chiar dacă oamenii simt o nevoie acută pentru ele. Toate sunt forme pervertite, populiste, bine integrate în globalismul pe care îl combat, și de care vor să profite prin proliferarea unor idei pe care le folosesc.
Oamenii înrădăcinați sunt mai greu de mințit, de manipulat, de scos din ale lor. Țăranii care au pământ își văd de viața lor, destul de indiferenți la mișcările sociale și politice de orice fel. E greu să-i convingi să adopte ideologiile la modă, să voteze cu cine trebuie. Oamenii înstăriți, nependenți de stat își văd de viața lor, de aceea sunt o piedică în calea progresului societății, așa cum este înțeles de oamenii fără rădăcini.
Pentru globaliști rădăcinile, cultura și tradiția sunt doar forme învechite, de care ne putem dispensa, sau chiar este bine să o facem, pentru că ne încurcă în afaceri, în ideile noi pe care ni le-am însușit și în stilul de viață pe care l-am adoptat. Pentru noi, cei care mai ținem la ele, credința și tradiția au un rost. Nu se poate fără ele. Nu sunt simple podoabe, pe care putem foarte bine să nu le purtăm sau să le înlocuim cu altele mai potrivite.
Sunt oameni care se simt bine fără rădăcini, sau cel puțin așa pretind. Va veni însă și un moment în care și ei își vor căuta sinele autentic, de dincolo de realizările, uneori remarcabile, pe care le-au avut. Atunci vor simți nevoia unor rădăcini, dar dacă au fost deja tăiate de va fi greu să se întoarcă la ele.
Pare o ipocrizie maximă să te ocupi de tradiție și de valorile vechi, în condițiile în care toți ne bucurăm de beneficiile progresului, folosim din plin tehnologia, și dacă ar fi să alegem, am prefera ușurința și confortul vieții de acum față de lipsurile pe care le îndurau strămoșii noștri.
Nu putem să nu fim moderni, să nu aparținem timpului nostru. Vedem însă că atunci când ceva se câștigă, altceva se pierde. Iar noi pierdem o savoare a vieții, un mod specific și ireductibil de a fi, înghițit de globalizarea care ne face pe toți la fel. Felurile distincte de a fi în lume se pierd, iar în locul lor apare un stil unic, universal, în care toți suntem la fel. Putem colabora ca să facem afaceri sau să ne distrăm împreună, să vorbim folosind limbajul corect politic, ca să evităm orice complicații, dar nu mai regăsim ceea ce este unic și ireductibil în fiecare.
Trecutul nu este important în sine, putem să renunțăm la o parte din el. Dar este important pentru că ne oferă o poartă către transcendent pe o cale sigură. În Vechiul Testament era invocat Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și Iacov. Adică autenticitatea credinței era dată de referința la un strămoș care avusese o relație directă cu Dumnezeu și ne-a lăsat ceva transmis. Tradiția poartă un adevăr esențial pentru noi, în lipsa căruia nu mai însemnăm mai nimic.
Ca să regăsim tradiția nu ne putem uita în niciunul din punctele cardinale, căci acolo nu mai este nimic nepervertit, nici în jos, unde sunt îngropați strămoșii noștri, că nici ei nu ne mai spun ceva, ci numai în sus. Doar de acolo ne mai poate veni salvarea.
Ziarul românilor din Andalucía 