De 16 ani trăind în Spania, m-am confruntat cu un dublu inevitabil: ca om de cultură născut și crescut în limba română riscam să-mi pierd identitatea culturală și spirituală devenind ceea ce pe vremuri românii numeau bozgor, adică un om fără țară. Ca mamă, riscam să transmit ereditar și incurabil această mutație identitară, fără a lăsa generației viitoare posibilitatea de a alege sau nu să-și cunoască adevăratul rh. Din această dublă dorință – de a nu mă uita și de a nu o lăsa pe fiica mea fără opțiunea alegerii, am început să mă joc cu limba română într-un mediu străin, ca un copil care-și face prieteni imaginari să depășească singurătatea primei zile de școală. Iar rezultatul acestei învățări l-am concretizat publicând auxiliarul „Caietul Dragomirei”, un gest necesar ca exercițiu al trecutului pentru a învăța viitorul.
Laura Cătălina Dragomir
###
În 1909, președintele american Theodor Roosvelt atinsese cota maximă de popularitate. Implementase politici stricte în domeniul alimentației și farmaceutic, luase în vizor marii industriași, primul pas făcându-l prin spargerea monopolului „cauciucului”. Cu toată carisma sa, avea un defect de care era hotărât să scape cu orice preț: stătea prost cu ortografia, astfel că de multe ori devenea ținta glumelor soției. În acest context, Roosvelt a început un demers, căruia i s-a alăturat, printre alții, și Samuel Clemens (cunoscut apoi ca Mark Twain), un demers al cărui rezultat a fost o listă cu 300 de cuvinte cu ortografie simplificată, adică scrise după cum se aud. Visul său era ca această listă să devină obligatorie în toate instituțiile statului și credea că americanii de rând vor fi primii care vor susține această inițiativă. S-a înșelat amarnic și a fost la un pas de a pierde sprijinul politic, pentru că americanii nu voiau să ajungă de râsul britanicilor.
Ce legătură are acest fapt istoric cu „Caietul Dragomirei”? Un caiet de exerciții între atâtea alte caiete scoase de specialiști, un auxiliar care nu interesează pe nimeni, pentru că a vorbi și a scrie corect limba maternă nu mai rentează într-o societate obsedată de viteză și informație? Mulți vor spune că inițiativa „Caietul Dragomirei” e un pariu pierzător din start, pentru că orice limbă e un organism viu, în continuă evoluție. Ce se întâmplă dacă privezi un organism viu de o funcție vitală? Încetează să mai existe. Ce se întâmplă cu o limbă maternă dacă o privezi de gramatică?
„Caietul Dragomirei” nu se teme de evoluție ci o îmbrățișează. Evoluție înțeleasă în sens de îmbogățire și nu de ciuntire, de eliminare a ceea ce e dificil, de neînțeles sau neștiut. Exercițiile propuse în paginile de față demonstrează din plin, prin jocurile de limbaj, de forme, că limba română vorbită corect e și în pas cu terminologia modernă. Fără pedanteria și rigiditatea caracteristică materialelor auxiliare clasice, „Caietul Dragomirei” e o invitație jucăușă adresată copiilor de a descoperi frumusețea limbii române dincolo de șabloane didactice și săli de clasă. Pe lângă funcția evident utilitară, în special pentru copiii diasporei care fac primii pași în limba română(dar fără a fi apanaj exclusiv al străinătății, la fel de util fiind și pentru școlile din România), „Caietul Dragomirei” poate fi și un recurs la memoria părinților, un fel de socializare mentală cu țara și cu cei rămași acolo, o bornă kilometrică pentru a nu uita de unde au plecat și a nu rătăci drumul de întoacere. Nu în ultimul rând, numeroasele forme de exprimare propuse în aceste pagini, sunt domiciliul din cartea de indentitate a sufletului, pentru că, așa cum spunea Cioran, „nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă”.
Ziarul românilor din Andalucía 