Titi Sultan

Pornind de la împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 7 din Constituție ,,Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt”, au fost adoptate o serie de acte normative, și anume: Legea nr. 156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate, republicată ( Publicată în Monitorul Oficial nr. 227 din 25 martie 2019), Legea nr. 321/2006 privind regimul acordării finanțărilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau acțiunile privind  sprijinirea activității românilor de pretutindeni și a organizațiilor reprezentative ale acestora, precum și a modului de repartizare și de utilizare a sumei prevăzute în bugetul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni pentru această activitate, republicată ( Publicată în Monitorul Oficial nr. 215 din 9 martie 2018), Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, republicată ( Publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22 aprilie 2009), Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelor comunitate românești în străinătate (Publicată în Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2016), Hotărârea de Guvern nr. 857/2013 privind organizarea și funcționarea Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni (Publicată în Monitorul Oficial nr. 692 din 13 noiembrie 2013). Din punctul de vedere al documentelor internaționale cu referire la protecția românilor de pretutindeni menționăm : Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite ( ONU) 217 ( III) C – Soarta minorităților, din 10 decembrie 1948, Pactul internațional privind drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( Publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974), Declarația Organizației Națiunilor Unite ( ONU) asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților etnice, lingvistice și religioase, 1992, Convenția – cadru privind protecția minorităților naționale ( STE nr. 157), intrată în vigoare la 1 februarie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995 ( Publicată în Monitorul Oficial nr. 82 din 4 mai 1995), Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare ( STE nr. 148), intrată în vigoare în martie 1998, ratificată prin Legea nr. 282/2007 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 752 din 6 noiembrie 2007), Rezoluția 1335 ( 2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la tratamentul preferențial al Minorităților naționale de către statul de origine, Recomandarea 1735 ( 2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la conceptul de națiune.

Trebuie precizat că, spre deosebire de majoritatea statelor care au inclus astfel de prevederi în Constituțiile lor, România a adoptat destul de târziu un act legislativ care să concretizeze dispoziția Constituțională, dacă nu includem în această categorie cele câteva acte de executare adoptate în special în domeniul învățământului și unele inițiative în plan instituțional legate de crearea unor structuri fie în subordinea Prim-ministrului, fie în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Tot ca un element de originalitate al reglementării române în materie, ținând seama și de faptul că standardele internaționale fac vorbire de actul autoasumării identității (etnice), Legea nr. 299 /2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni solicită o declarație pe propria răspundere pentru ca o persoană să poată deveni titular al drepturilor acordate, evitând astfel emiterea oricărui document care i-ar putea atesta acestuia o calitate anume. Modificarea adusă actului normativ aproape imediat după intrarea sa în vigoare prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2008 vizează drepturile persoanelor aparținând ,,comunităților românești din afara frontierelor României „, indiferent că este vorba despre ,,comunități istorice sau de dată recentă”. O modificare mai recentă, adusă prin Legea nr. 224 /2018, face vorbire despre ,,persoanele aparținând minorităților naționale, minorităților lingvistice sau grupurilor etnice autohtone române sau care aparțin filonului cultural și etnic românesc, existente în statele din vecinătatea României și alte state, care își asumă identitatea etnică, lingvistică și culturală română față de autoritățile române, indiferent de etnonimul folosit”.

Promovarea protecției față de români din afara granițelor nu impietează asupra relațiilor pe care România le întreține cu statele lor gazdă și nu influențează obligațiile pe care aceștia le au față de respectivele state gazdă. Instituirea unei astfel de obligații pentru statul român nu face decât să impună o conduită specifică autorităților publice, indiferent că acestea au atribuții în domeniul relațiilor externe sau nu. Cu titlu de exemplu, prevederea din fosta Lege a Pensiilor care condiționa dreptul la pensie de domicilierea pe teritoriul României încălca dispozițiile art. 7 din Constituție, rezultatul său nefiind acela de stimulare și întărire a legăturilor dintre stat și românii din afara granițelor, ci unul total opus.