24 Ianuarie 1859 – Ziua Unirii Principatelor Române

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNŢELESUL TUTUROR

Col.(r) Dr. Mircea Dogaru

Alexandru Ioan Cuza: ”Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie! ”

”… fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice susceptibilitate, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii” – Mihail Kogălniceanu, 13 ianuarie 1856

Soluţia unioniştilor – Alexandru Ioan Cuza

    …Tot tradiţia, adică reacţia societăţii noastre în momentele în care ni s-a jucat soarta pe o singură carte, şi-a spus cuvântul. Aşa cum în anul 87, în faţa primejdiei romane, bătrânul rege Duras a renunţat în favoarea mai tânărului Decebal, cum la 1593, în faţa primejdiei germano-polono-otomane, Radu Florescu, Theodosie Rudeanu, Pătraşcu din Rhodos şi Marcu Cercel au renunţat în favoarea mai valorosului Mihai, la începutul lui ianuarie 1859, primul care şi-a jertfit ambiţiile în favoarea idealului Unirii a fost Mihail Kogălniceanu, care a refuzat candidatura. A fost imitat de Vasile Alecsandri, apoi în noaptea de 3 spre 4 ianuarie, de cel mai valoros unionist, Costache Negri, care refuza în favoarea propunerii Alexandru Ioan Cuza, el întrunea toate condiţiile.

  Pentru tradiţionalişti, Cuza putea invoca dreptul de moştenire pe criteriul osului domnesc, deoarece se trăgea, prin tatăl său, spătarul Ioan Cuza din Miron Cuza de la 1705, căsătorit cu Irina – nepoata lui Miron Costin şi urmaş a lui Coza vistierul de la 1636, care era urmaş al domnului Simion Movilă (1600, 1606-1607). Iar prin mama sa, Sultana Cozadini, număra în ascendenţă pe Miron Barnovski (1626-1629, 1633) şi pe Maria, fiica lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546).

  Pentru legalişti, avea peste 35 de ani, fiind născut la 20 ianuarie 1820 (Bârlad), avea venitul necesar, fiind fiu de boieri şi îndeplinise peste 10 ani în funcţii publice, ca militar şi jurist, fiind preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1842-1846, 1849-1850), director în Departamentul Trebilor din Lăuntru (1851), preşedinte al Judecătoriei Galaţi (1854), Vornic (1855), pârcălab de Covurlui şi colonel (1856-1857).

  Pentru intelectuali era un bacalaureat al Sorbonei (1835), cu studii de medicină şi drept al Academiei Mihăilene (1837), obţinând, ca ofiţer de cavalerie (1837), dispensă pentru continuarea studiilor până în 1839, la Paris, pentru a opta, din 1840, pentru magistratură.

  Pentru masoni, revoluţionari şi unionişti a patronat, alături de unchiul său, Grigore, şi de vărul său Iancu, adunarea revoluţionarilor de la 27 martie 1848, de la Hotel Petersburg, devenind portavocea aripii dure prin declaraţia: ”Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre! România! Azi toate naţiile învie! Trebuie să învie şi a noastră”.

  Arestat în grupul celor 13 consideraţi foarte periculoşi, a fost dus la Galaţi şi predat turcilor la Măcin. Evadat de pe vasul turcesc la Brăila, s-a refugiat în Consulatul englez pentru a ajunge apoi cu vasul ”Franz” până la Pesta, de unde s-a alăturat revoluţiei în Transilvania. Continuând activitatea revoluţionarilor în clandestinitate, a fost membru al Comitetului Revoluţionar Român şi omul care a descoperit complotul lui Vogoride, dându-şi demisia în semn de protest, la 24 iunie 1857. Avea printre revoluţionari nu numai întreaga familie paternă dar şi rudele materne, în frunte cu unchii săi Dimitrie şi Grigore Cozadini.

   Susţinut în unanimitate de gruparea majoritară unionist, Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859. În aceeaşi zi, mesajele lui Kogălniceanu şi Costache Negri au plecat spre Bucureşti, cu soluţia Cuza.

  Entuziasmul popular a fost de nedescris: ”Timp de trei zile populaţia din Iaşi s-a dedat la adevărate nebunii”, nota Vasile Alecsandri, în timp ce, de la Bucureşti, dovadă că mesajul fusese înţeles, a venit salutul: ”Glorie vouă fraţilor de peste Milcov! Trăiască România Unită”. ”Face-vom şi noi ca moldovenii!”, a sunat propunerea fruntaşului Pantazi Ghica şi presiunile asupra principalilor candidaţi unionişti (Nicolae Golescu, A.D.Ghica, Ioan Cantacuzino) să renunţe, au început să se facă imediat simţite. Ideea dublei alegeri ”mugura deja în toate inimile”, nota Dimitrie Bolintineanu. De la Iaşi, corespondenţii lui ”Temesvarer Zeitung” transmiteau pentru bănăţeni şi ardeleni, la 15 ianuarie că ”se zvoneşte din Bucureşti că acolo circulă ideea ca să-l propună pe Alexandru Ioan I pentru alegere”.

   Agenţii Prusiei au apucat să transmită că este posibil ca românii să aleagă cei doi domni în aceeaşi persoană, dar nu sa mai putut face nimic de către Europa ostilă ideii unităţii româneşti. La fel ca în mai 1600!

24 ianuarie 1859. Revoluţia de la Bucureşti.

    În Capitala Munteniei, Adunarea electivă, şi-a început lucrările la 23 ianuarie/4 februarie, cei 64 de electori, din care o bună parte fuseseră cumpăraţi de consulul austriac Eder, având de ales între foştii domni Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu. Artizanul evenimentelor avea să fie însă, fără îndoială, I.C. Brătianu, ”roşu” la data aceea, adică marxist, autor al unor articole despre inutilitatea clasei boiereşti şi deţinerea prin furt a proprietăţilor de către aceasta. El avea la dispoziţie câteva sute de refugiaţi ardeleni, bucovineni, basarabeni şi nucleul dur al revoluţiei muntene.

   În preajma alegerilor, I.C. Brătianu i-a convocat pe N. T. Orăşanu, fostul tribun, cerându-i să mobilizeze plebea bucureşteană, în frunte cu tăbăcarii şi pe fostul deputat Mircea Malăieru solicitându-i mobilizarea şi aducerea în Capitală a ţăranilor din Ilfov. Pentru înfrângerea celor ce făceau atunci jocul Europei împotriva României, I.C. Brătianu a conceput practic o operaţie militară, cu participarea a peste 30.000 de manifestanţi, muncitori, ţărani, agitatori şi cu complicitatea tacită a căuzaşilor din armată, astfel că Dealul Mitropoliei a fost înconjurat de ”o mare vie ale cărei valuri abia se puteau mişca”, ameninţând să năvălească ”pe uşi şi pe ferestre”  în Adunarea electorală ”ca să-şi susţină drepturile şi principiul său”. Aşadar  ”poporul năvăli cu strigăte asurzitoare de URA!”, recunoştea N.T. Orăşanu, scandând ”Jos tiranii!”, ”Trăiască libertatea!” şi ”Moarte aristocraţilor!”.

   În momentul în care deputatul Vasile Boerescu a propus  Adunării timorate candidatura lui Cuza, din partea unioniştilor, cu complicitatea dorobanţilor, rebelii au pătruns în sală, masele strigând asurzitor ”Jos aristocraţii! Trăiască Unirea!” şi ”Trăiască Domnul Cuza”. Reprezentanţii ”Temesvarer Zeitung” notau pentru bănăţeni şi ardeleni că ”cetele disperate care umpluseră curtea Mitropoliei, cap la cap, aşteptau numai un semn ca să dea fiecăruia lovituri injurioase şi cu vocea şi cu pumnul”. 

   În aceste condiţii cei 64 de electori au votat în unanimitate Alexandru Ioan Cuza, trădătorii justificându-se la ieşire, faţă de consulul Eder că ”erau convinşi că n-ar fi părăsit în viaţă sala de şedinţe” dacă ar fi votat altfel.

     ”A fost un succes extraordinar, neaşteptat, cu doar puţin timp în urmă şi incert chiar în acele clipe, dar  cu atât mai frumos şi mai înălţător – nota Ion Ghica – una dintre cele mai mari reuşite ale celor care au droit binele poporului român şi au luptat pentru interesele naţiunii române, de-a lungul timpurilor”.

   Soluţia Cuza, transmitea consulul francez Victor Place, a reprezentat ”triumful desăvârşit al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”.

  A fost un triumf nu al moldovenilor sau al muntenilor, ci al întregii naţiuni române, care a cooperat pentru împlinirea primului punct al Programului Unirii – înfăptuirea Unirii principatelor extracarpatice ca baza de pornire pentru înfăptuirea unităţii in integrum a României. În acest sens, atitudinea românilor ardeleni a fost relevantă. ”Românii din Transilvania – nota Al. Papiu Ilarian – în împrejurările de faţă numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii Transilvaniei era poate mai mare decât în Principate”.

  Tributari acelui entuziasm, astăzi ca şi ieri, numim 24 ianuarie 1859 Ziua Unirii! Ziua înfăptuirii Unirii celei Mici. Fals! Nimic mai fals! 24 ianuarie 1859 nu a fost ziua Unirii ci ziua care a deschis uşa sau calea spre Unire. Ziua când, găsind o portiţă în decizia luată de către Marile Puteri la Conferinţa de la Paris, “Partida Naţională” a acţionat cu rapiditate şi hotărâre, creând breşa care îi permitea aplicarea Programului Unirii împotriva întregii Europe politice. Exact ca în anii 1599-1600! A ales doi domni în aceeaşi persoană. Cuza nu era domn al unui stat numit România, ci domn al Ţării Moldovei, unde numise prim-ministru pe Vasile Sturdza (17 ianuarie) şi domn al Ţării Munteneşti, unde numeşte premier pe I. Al. Filipescu (25 ianuarie). Nu era şef al unui stat, ci şef a două state cu premieri, guverne, parlamente, Capitale, armate, etc. proprii. Nu era nici măcar o uniune dinastică reală! Dar actul de la 24 ianuarie permitea “Partidei Naţionale” să treacă la înfăptuirea primului punct din Programul Unirii – înfăptuirea Unirii reale a Principatelor într-un stat cu numele de România. Situaţie sesizată cu claritate de fruntaşii ardeleni care, după risipirea euforiei primelor clipe, anunţu prin vocea lui Timotei Cipariu: ”Am început domnilor, abia am început, dară nu am terminat! Rămâne să continuăm şi să terminăm!”.

   Misiunea lui Cuza şi a generaţiei paşoptiste devenea, la 24 ianuarie 1859, lărgirea breşei, adică înfăptuirea cu prioritate a Unirii, în condiţiile în care Europa politică, ostilă, a reacţionat imediat.

  La 26 martie/7 aprilie 1859, trezindu-se puse în faţa faptului împlinit, puterile garante au deschis Conferinţa de la Paris, pentru a analiza noua situaţie creată. Datorită poziţiei Austriei şi Turciei, discuţiile s-au prelungit până la 25 august/6 septembrie. Şi asta pentru că, dacă Franţa, Anglia, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei au recunoscut dubla alegere la 1/13 aprilie, Austria şi, sub presiunea ei, Turcia, au recunoscut-o abia la 25 august/6 septembrie, însă numai pe durata vieţii lui Cuza, după care urmau să fie aleşi iarăşi doi domni. La recunoaşterea de către Habsburgi a contribuit, probabil şi ştirea că domn şi în Moldova şi în Muntenia, Cuza a semnat două convenţii cu generalul revoluţionar ungur Klapka, în luna mai, obligându-se să obţină şi să furnizeze arme revoluţionarilor unguri, pe care forţele armate ale celor două Principate să-i sprijine în proiectata revoltă împotriva Austriei, cu singura condiţie a recunoaşterii drepturilor tuturor naţionalităţilor din teritoriile austriece. Ostili dublei alegeri şi ideii Unirii reale, Habsburgii trebuiau să manifeste prudenţă însă, de teama unei revolte generalizate. Este motivul pentru care, la 5/17 martie 1860, Franz Joseph va convoca Reichsratul (Senatul Imperial) act care, prin invitarea şi a reprezentanţilor provinciilor la votarea bugetului de stat, dădea iluzia de îndreptare spre constitutionalism. Apoi prin ”Diploma din octombrie” (8/20 octombrie 1860) a redat Transilvaniei statutul de stat autonom şi a deschis era ”regimului liberal”, adică a unei guvernări constituţionale pentru a dezamorsa acţiunea cercurilor revoluţionare româneşti.

   În baza Programului Unirii care prevedea, concomitant cu Constituirea României prin Unirea Principatelor, unirea tuturor provinciilor româneşti din Imperiu, într-un corp statal autonom, fruntaşii români bănăţeni, conduşi de Eftimie Murgu au convocat o Conferinţă naţională la Timişoara, în zilele de 18-19 noiembrie 1860, cerând, prin moţiunea adoptată, autonomia Banatului, care, prin constituirea într-un Căpitănat român, să devină autonom în cadrul…Transilvaniei. Cunoscând punctele Programului Unirii, Franz Joseph a decis însă, la 15/27 decembrie 1860, încorporarea Banatului în provincia….Ungaria. Era primul semn că, speriat de dubla alegere a lui Cuza şi de politica general-românească şi real unionist a acestuia, Habsburgii întorceau spatele vechilor alianţi de la 1848, românii, îndreptându-se spre o alianţă cu vechii secesionişti, aristocraţia turbulentă ungurească ale cărei ambiţii aveau să le satisfacă parţial şi controlat.

11 decembrie 1861. Victoria ”Partidei Naţionale” în ”Bătălia pentru România”- înfăptuirea Unirii Principatelor sub numele de ROMÂNIA.

   Ca şi Mihai Viteazul la 1599, Alexandru Ioan Cuza şi generaţia sa au acţionat cu tenacitate, împotriva voinţei întregii Europe politice, pentru înfăptuirea actului de voinţă naţională a românilor – constituirea statului numit România, prin Unirea reală a Principatelor.

  Primul gest l-a făcut Cuza în martie 1859, când a unificat misiunile diplomatice ale Moldovei şi Munteniei la Istanbul, într-o singură agenţie diplomatică, românească. Apoi, la 10/22 mai 1859 a deschis la Focşani lucrările Comisiei Centrale pentru unificarea legislativă a Moldovei şi Munteniei. A urmat deschiderea în Capitala Franţei a primei agenţii diplomatice unice româneşti, la 26 august 1860 şi, pe fondul emoţiei internaţionale create, unificarea vămilor, trecute sub administraţie de stat. La sfârşitul lunii septembrie 1860 a întreprins o vizită oficială la Istanbul, fiind primit solemn de sultanul Abdul Medjid, cu toate onorurile cuvenite unui suveran. Prilej pentru diplomaţia rusă, de teama unei reorientări a românilor spre otomani, să pluseze, încheind Convenţia telegrafică la 3/15 decembrie 1860, fără a baga de seamă că o semnează nu cu Principatele Unite, ci cu România, textul fiind redactat ca înţelegere internaţională între două state suverane. Succesul a fost exploatat prin emiterea la 12/24 ianuarie 1861 a Legii pentru înfiinţarea Curţii unice de Casaţie şi Justiţie.

   La 20 noiembrie/2 decembrie 1861, Cuza a obţinut de la noul sultan otoman Abdul Aziz (1861-1876) ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care Poarta admitea unificarea politică şi administrativă a Principatelor, cu acordul marilor puteri, mai puţin Austria, a cărei notă restrictivă preciza că admite unificarea reală doar pe durata vieţii domnului unic.

  Plusând, la 3/15 decembrie 1861, la deschiderea Camerelor reunite Alexandru Ioan Cuza a anunţat oficial că ”Înalta Poartă şi toate puterile garante” au acceptat Unirea reală a Principatelor Unite care va fi aşa cum ”ROMÂNIA o va simţi şi o va dori”. Era prima data când folosea, ca şef de stat, numele de ROMÂNIA. În faţa lipsei de reacţii în plan internaţional, după numai 8 zile, la 11/23 decembrie 1861, a lovit decisiv, ca suveran, consfinţind actul de voinţă al naţiunii române, întemeierea ca stat a României, prin ”Proclamaţia către naţiune” care statua:

 ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată! Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi s-a recunoscut în Înalta Poartă şi de puterile garante şi s-a înscris în datinile naţiunilor…România noastră există, deci… Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”.

   Termenul de ”Principatele Unite” era aşadar înmormântat şi, odată cu el, dispăreau în Istorie, topindu-se în România, ”Muntenia” şi ”Moldova”! Şi înainte ca Europa să reacţioneze, la 22 ianuarie 1862, a fost instalat la Bucureşti primul guvern al României, iar la 24 ianuarie 1862 şi-a deschis lucrările primul Parlament al României, care a votat ca Bucureştii să devină Capitala unică a statului numit România!