Col.(r) Dr. Mircea Dogaru

SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNŢELESUL TUTUROR

MOTTO: ”Istoria Romanităţii orientale este, de fapt, un proces de contracţie şi deznaţionalizare la capătul căreia îşi va pierde toate poziţiile, în afară de chintesenţa ei din spaţiul carpato-dunărean. (Menţinerea unor ”atoli” de azi ai Romaniei orientale în afara spaţiului carpato-dunărean nu scade valoarea generală a acestei afirmaţii) O dată fixată asupra acestei poziţii, Romanitatea orientală – care, de acum înainte se va identifica cu poporul român – s-a apărat în împrejurări externe permanent defavorabile şi, împotriva tuturor primejdiilor, a reuşit să se păstreze, dove-dindu-se o cetate inexpugnabilă.” (Adolf Armbruster)

 Numele

 În plan politico-militar, pentru latinofoni, identificaţi în Răsăritul Europei cu românii, esenţială a fost răscoala legiunilor de la Dunăre, în care constituiau majoritatea, din anul 602. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă şi degajarea trunchiului ”roman” de la nord de fluviu, astfel ferit de ”contaminare” şi scurtcircuitarea, pentru aproape de trei secole, a legăturilor politice ale acestuia cu Bizanţul, facilitând cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Termenul de romanus a căpătat definitiv o conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în vechiul spaţiu etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale ”romane”, poporul român. Un continent ”român” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare direct cu Bizanţul grecizat, care, doar politic mai putea fi numit continuator al Vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după ”mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană, constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinizează tărziu, decisive fiind pasul ţarului Boris Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separate timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 de triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a bulgarilor, ”romanii” – protoromânii sau românii vechi – îşi continuă evoluţia până în veacul IX care consacră arheologic cultura românească Dridu şi pe ei înşişi ca un popor nou, modern, latin şi creştin, Oguzname îl numea ”ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi înscripţia de la Sjönheim, ”Blakumen”, varego-ruşii, ”volohi” maghiarii – ”romani”, ”blaci” apoi ”olahi”, slavii sudici şi vestici – ”vlahi, valahi”, grecii – blaki, occidentalii ”blasi” sau ”blazi”, ”volos”, etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând initial, pentru germanici ”ausonul”, vorbitorul de limbă ”romană”, ”romanul” apoi ”românul”, nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.

 În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte ”Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc ”timociani” şi ”guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de regele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului caroligian. Între 813-894, Simon Magister şi Leo Gramaticus îi numesc ”macedoneni de neam” pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813), tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp, bizantinii care, aparţinând culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi ”romei”, au continuat să îi numească ”romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-au ajutat să întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat ”roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia, evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri) cu capitala la Salonic (Săruna). ”Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de azi”, nota Constantin Porhyrogenetul.

 Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de ”vlah” cu derivatele sale desemnând ”romanul” apoi ”românul”, iar ţara locuită de ”vlahi” au numit-o ”Balac” (Moise din Choren) ”Blokummanaland” (varegii), ”Valachen Land” (Cântecul Nibelungilor), Vlachia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. sau chiar ”Rumânia” (”Rumunje”, după Rudolf din Ems la 1250). Adică ”Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud-dunărene s-au numit în Evul Mediu ”Vlahii” sau ”Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de ”vlah”. Ca şi cel de ”român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima data la Constantin Porphyrogenetul, sub forma ”românoi”. Pentru că ”vlahi” în accepţiunea străinilor sau ”români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, dialectal, ne-a numit ”rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici fârşereţii şi cei din Voievodina), ”a(r)umânii” (românii sau vlahii sudici), ”rămâni” megleniţii ori ”rumeri” (românii vestici).

 Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni-brodnici, olteni, megleniţi, timoceni), munţi (făgărăşeni), depresiuni (oşeni, braşoveni), regiuni (macedoneni, epiroţi, etc.) de starea de dependenţă fără de popoarele turcice, ”albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), ”negri” (”mauro-vlahii” sau ”morlacii” din vestul Peninsulei sau ”karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuţo-vlahi (”câini de vlahi” sau ”vlahi şchiopi”), ”machidoni”, ”ţînţari”, ”cirebiri”, etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din ”romanus” – roman, român – ROMAN, teritoriului locuit de noi spunându-i  ”ţară a românilor” sau ”Românie” (Rumânie). Şi doar în limba noastră, derivată din terra-ae, ţara nu înseamnă planetă şi solul pe care călcăm, ci stat, un teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol, noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivate din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari, în această etapă a secolelor VII-VIII, O etapă în care am contribuit la sedentizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde toponimele româneşti ”Corbi”, ”Goles”, ”Pârlitor”, ”Durmitor”, ”Vlasulia”, în regiuni unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, nordul Albaniei. Şi, nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII, tocmai în aceste regiuni – faptul că românii erau  băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.

Col.(r) Dr. Mircea Dogaru