Autor: Valeru Ciurea

Încercând să găsesc o cale pentru a răspunde la întrebarea din titlu, am apelat la câţiva oameni cunoscuţi mie şi care provin nu numai din medii sociale diferite, ci au şi pregătiri diferite, grade diferite de educaţie şi cultură.

Mi s-a părut a fi o bună modalitate de a afla cât de uşor sau cât de greu se integrează oamenii în comunităţi care le sunt străine, cât de mult îi ajută cultura lor proprie în raport cu culturile şi educaţiile cu care vin în contact. Astfel, am aflat de la doi oameni speciali, soţ şi soţie, care au părăsit România în primăvara anului 1990, imediat după căderea comunismului, că pentru acela care pleacă într-o ţară străină este o ruptură formidabilă şi că trebuie să fii deosebit de puternic pentru a renunţa la tradiţiile şi obiceiurile cu care trăisei până la plecare. Cei doi au făcut diverse activităţi, dar pentru că veneau dintr-un mediu cultural, până la urmă şi-au găsit calea şi fac ce ştiau cel mai bine: act cultural. Ei au înfiinţat pentru românii din Bruxelles „Casa de Cultură Belgo-Română”, unde românii (şi nu numai) vin să simtă româneşte, să socializeze şi să îşi păstreze identitatea culturală prin acţiuni specifice. Mai mult de atât, Primăria din Bruxelles, înţelegând importanţa efortului celor doi (lângă care în timp s-au strâns mulţi alţii), le subvenţionează parţial activitatea.

Am stat de vorbă cu români care muncesc şi locuiesc în Paris, Londra, Bruxelles, Nuremberg, Praga, El Ejido, Sevilia… Am întâlnit români chiar în localităţi mai mici din Italia (la Aviano sau Pordenone). Cu toţii trudesc din greu, dar încearcă, atât cât pot, să îşi păstreze identitatea culturală. Ei spun că acest lucru este cu atât mai greu, cu cât comunitatea de români este mai mică, pentru că în primul rând imposibilitatea folosirii limbii materne este cea care te rupe de sentimentul că eşti român. 

De la unul dintre interlocutori[1], un român care locuise şi muncise prin Olanda, prin Franța şi în cele din urmă la Londra, am obţinut următoarea mărturisire:

„În primul rând am observat că nevoia de apartenență a oamenilor la grupuri sociale este un instinct primordial. Probabil că a ajutat la lupta de supraviețuire și s-a întipărit genetic. Afilierea la anume grupuri sociale (pe baze etnice sau de profesie, ca să dau doar două exemple) nu numai că îți conferă o anume siguranță (reală sau aparentă), dar și definește o identitate atât de necesară și căutată de individ.

Sunt încă surprins de cât de de mult se caută și se promovează reciproc cei care provin din aceeași patrie mamă, după ce emigrează. Și asta se aplică nu numai celor cu dificultăți mai mari de integrare (chinezii din Anglia, a căror engleză nu e prea bună în prima generație), dar și pentru persoanele educate, europene: am mulți prieteni francezi sau spanioli, care și-au construit un mic cerc de prieteni de aceeași cetățenie și nivel de educație.

Am descris, iată, un fenomen. Acum, cum se aplica asta la nivel inter-grup, e un pic mai complicat. În primul rând, oameni din grupuri diferite se apropie dacă există suprapunere între cele două grupuri, ori la nivel cultural, ori profesional. Am dat de un grup de prieteni care erau în mare parte doctori din țări latine, Spania, Italia sau Portugalia. Asta îi apropiase pe ei, se promovau atât personal, cât și profesional și prin faptul că limbile vorbite erau similare, iar culturile mediterneene ajută foarte mult (chiar și mâncarea, și orele de cină erau similare).

Deci apropierea se face printr-un punct comun (hobby, profesie etc). În general, dacă observi oameni mai puțin educați, sentimentul e că religia joacă un rol mai important în viața lor și că într-adevăr are caracter de apropiere pentru cei care provin totuși din culturi diferite. De exemplu, Islamul ca religie și faptul că limba vorbită este de multe ori (dar nu totdeauna) o variantă de arabică, este adesea un punct comun.  În Londra, unde viața profesională joacă un rol important, profesia este un alt punct de apropiere. De exemplu, cei din finanțe/bănci au grupurile lor, se ajută. Rețeaua personală de prieteni cu profesiune similară este prima la care apelezi când îți cauti un job nou și, la rândul tău, ești apelat des pentru a ajuta.

În ceea ce privește separarea și îndepărtarea, cred că e vorba de norme incompatibile de moralitate, în general. Exemplele sunt mult mai vaste. Religii diferite pot duce la conflicte serioase între cetățenii aceleeași țări (Egipt, Indonezia sunt exemple tipice). Cam toate conflictele actuale de pe glob au la bază niște grupuri relativ similare care au avut păreri extrem de diferite despre un subiect anume, de la împărțirea unei zone geografice (vezi Israel – Palestina), până la interpretarea diferită a unor canoane religioase (musulmanii shia și cei sunny).”

Într-o seară de aprilie a anului 2016, am fost invitat într-o emisiune a unui studio de radio independent, online, din oraşul Corabia. Povestea acestui post este una interesantă şi emoţionantă şi de aceea îmi permit a o include în această lucrare, laolaltă cu „câştigul” realizat de mine în acea seară care s-a întins mult în noapte.

Pe scurt, Silvius Gabriel Mihalcea, din Izbiceni, omul care administra postul de radio şi realiza împreună cu un prieten şi cu invitaţi (mai mult sau mai puţin importanţi) două emisiuni live pe săptămână, a fost dat afară din sediul din care emitea, din motive politice. A rămas în felul acesta, şi fără aparatura necesară continuării activităţii, şi fără postul de radio. Începuse să îi placă ceea ce făcea, iar oamenii cu care stabilise legături în lumea întreagă şi care participau în direct sau prin intermediul platformei Facebook la emisiuni, auzind ce s-a întâmplat, au făcut o chetă şi i-au trimis lui Mihalcea banii necesari pentru a-şi achiziţiona altă aparatură şi a-şi înfiinţa un alt post de radio. A urmat o scurtă perioadă de căutare a unui sediu, s-a instalat, dar, din aceleaşi motive (politice), a fost din nou izgonit. A ajuns astfel să emită din bucătăria apartamentului în care fiul său locuia cu chirie, numai şi numai pentru a nu tăia puntea de legătură cu cei care avuseseră încredere în el şi nevoie de emisiunile sale. Cunoscând povestea şi ce făcuseră oamenii din diaspora, plecaţi de mulţi sau foarte mulţi ani din ţară şi cu care crease legături sentimentale, am acceptat invitaţia lui şi am propus ca temă „pierderea identităţii”. Am avut bucuria să constat că oamenii cu care am vorbit sau ne-au scris în timp ce derulam emisiunea, nu s-au rupt de ţară, de tradiţii, de obiceiuri, ci numai le simt lipsa. Uneori, dureros. Cineva mărturisea că a simţit emisiunea ca pe o horă a unirii, a prieteniei pentru românii împrăştiaţi prin lumea întreagă.

Elena Iuliana H. (munceşte şi locuieşte în Spania): „Suntem plecaţi din ţară din varii motive. Atunci când crezi în ceva, când îţi iubeşti ţara cu adevărat, nu cred că îţi pierzi identitatea, chiar dacă uneori viaţa e mult mai dură decât te aşteptai. Te bucuri de orice lucru care îţi aduce aminte de ţară, de locurile dragi. Nu, eu nu mă tem că îmi voi pierde identitatea, depinde de fiecare dintre noi cum ştim să gestionăm situaţia. Cu dorul de tot ceea ce am lăsat în urmă (casă, locuri şi oameni dragi), bântuim pe pământuri străine, ne facem treaba cu responsabilitate, pentru a arăta că suntem oameni de calitate, dar sufletul nostru plânge după tot ce am lăsat în urmă. Admir şi apreciez locurile pe unde merg, dar locurile cele mai frumoase sunt cele de acasă, e ţărișoara noastră minunată, atât de chinuită. Sufletul îmi plânge, dar fapul că pot fi în aceste seri magice de joi alături de oameni minunaţi, îmi alină un pic sufletul de dor.”

Adi A. (munceşte şi locuieşte în Paris, Franţa): „Cred că a-ţi pierde indentitatea nu înseamnă neapărat să uiţi de locurile unde ai crescut. Ţine de tine, de comportamentul şi de atitudinea pe care o ai faţă de foştii prieteni şi cunoscuţi din acele locuri. Pentru că dacă nu te identifici cu locul unde trăieşti, chiar dacă e departe de casă, nu poţi să te integrezi acolo.”

Georgiana G. (munceşte şi locuieşte în Italia): „Dacă ai fost udat cu adevarătele valori românești, nu îţi poţi pierde identitatea. Ea face parte din tine şi, oriunde ai fi în lume, nu o poţi ascunde. Te adaptezi unui alt loc, unde trăieşti, dar nu poţi ieşi din parametrii tăi… Eu mă laud cu tradiţiile şi obiceiurile noastre şi vorbesc româneşte ori de câte ori am ocazia.”

Nuţi B. (munceşte şi lucrează în Germania): „Parafrazând pe marele Creangă: <<nu ştiu alţii cum sunt>>…, eu sunt româncă în suflet şi simţiri. Nu am cum să-mi pierd identitatea, sunt <<croită>> să aparţin pământului, aerului şi cerului unde am fost născută! Păstrez toate acestea în suflet cu sfințenie, mă întorc la origine ori de căte ori e posibil! Vorbesc, gândesc, simt, trăiesc româneşte şi aici, unde sunt de mulţi ani!”

Mihai G. (munceşte şi locuieşte în Spania): „Identitatea ţine de tradiţie şi de valorile culturale, dar… Mă întreb şi vă întreb în acelaşi timp: tradiţia a început să se piardă încetul cu încetul în timp. Înseamnă oare că ne pierdem identitatea? Nu vreau şi nu pot să cred, dar începe să-mi fie teamă…”

Alin F. (munceşte şi trăieşte în Franţa): „Trebuie să simţi rădăcinile ca să poţi duce mai departe tradiţiile. Nu se poate face forţat. Trebuie să ştii să te uiţi înapoi.”

Marcela O. (munceşte şi trăieşte în Spania): „Eu nu gândesc că mă voi mai întoarce în România… Aşa a aruncat viaţa zarurile. Asta nu înseamnă că îmi voi pierde vreodată identitatea.”

Olimpia M. (munceşte şi trăieşte în Italia): „Chiar dacă ne-am înstrăinat de ţara în care ne-am născut şi în care am învăţat primele litere ale alfabetului şi ale tradiţiilor româneşti, nu ne-am înstrăinat de acestea.Le-am purtat cu noi pe toate drumurile emigrării noastre, oriunde paşii ne-au dus. Le-am purtat cu mândrie şi cu cinstea cuvenită. Le ducem cu noi prin alte ţări, iar oamenii de acolo le admiră şi uneori rămân uimiţi de tot ceea ce văd la noi. Puţine ţări au tradiţiile noastre, atât de frumoase şi originale, care ne definesc ca naţie. Italienii au aceleaşi sărbători ca ale noastre, atât că sunt catolici. Întotdeauna sunt surprinşi de spiritul românesc care se reuneşte, pe când la ei trece totul, chiar dacă este sărbătoare… Ei doar mănâncă şi aplaudă. Atât au învăţat, atât fac. Românii fac din fiecare sărbătoare ceva magnific. Pregătesc bucatele specifice, roşesc ouă la Paşti, fac petreceri în grupuri sau în familie. Respectăm toate sărbătorile şi tradiţiile noastre şi nu putem uita ce am învăţat din moşi- strămoşi.”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Într-o vizită făcută la Praga, unde am dus o delegaţie de meşteri populari şi ceata de căluşari de la Cezieni condusă de vătaful Dodu Țenea la Festivalul „Praga – inima naţiunilor“, am avut o discuţie aproape pe aceeaşi temă cu o doamnă ce fusese căsătorită cu un ceh, într-o localitate din apropierea Pragăi. De la aceasta am aflat o altă faţetă a ruperii de identitatea naţională pe care ea, din fericire, nu o acceptase.

După căsătoria cu bărbatul ceh, femeia şi-a adus din ţară, printre alte lucruri dragi şi care să îi amintească de originile ei, o icoană. Cehii i-au aruncat-o. A suferit, dar a acceptat până la urmă ideea că nu îşi poate arăta în noua casă credinţa. Cehii sunt în proporţie de peste 60% atei sau agnostici (după spusele femeii). Ei nu au credinţă. Chiar dacă ea şi soţul se iubeau, iar în urma căsătoriei rezultase un copil, femeia a preferat să se departă în momentul în care i s-a refuzat dreptul de a-şi boteza copilul. A preferat să şi-l crească singură, chiar dacă ştia că îi va fi foarte greu.

Dacă românii europeni mai vin pe acasă, prin România, măcar de Crăciun şi de Paşti, cei plecaţi dincolo de ocean revin foarte rar sau deloc. Am stat de vorbă cu un român plecat pentru două luni în Noua Zeelandă, de cealaltă parte a globului.[2] Mi-a spus că românii din Noua Zeelandă încă simt româneşte. Deşi plecaţi de zece, cincisprezece ani sau mai mulţi, ei nu şi-au pierdut identitatea. Am fost curios să aflu cum s-a întâmplat aceasta. Mi-a spus că acolo, în Auckland, comunitatea de români pentru a păstra vie identitatea culturală a constituit o asociaţie culturală, „Doina”, prin intermediul căreia organizează frecvent evenimente culturale în care prezintă tradiţiile, folclorul (cântece populare, jocuri), bucătăria românescă tradiţională. Copiii sunt sufletul acestor manifestări şi majoritatea poartă costumul popular al zonei entografice din care provine. Chiar dacă mulţi dintre ei nu mai au părinţi în România, şi-au păstrat casa părintească şi nu ezită să vină la anumite perioade să-şi revadă ţara. Parte dintre ei afirmau cu tărie că, după o perioadă, „la bătrâneţe”, ar dori să revină în ţară. Au şi un post de radio, „Plai de dor”, care emite săptămânal emisiuni în limba română şi prezintă atât evenimentele organizate de asociaţie, cât şi ce se petrece în România. Interlocutorul meu mi-a mărturisit că a fost plăcut impresionat de faptul că în cadrul familiilor se vorbeşte româneşte şi nu există casă de român din Noua Zeelandă care să nu aibă cel puţin un element tradiţional, fie din lemn cioplit, fie obiecte din lut, fie ţesături româneşti. De asemenea, fiecare familie deţine cel puţin un costum popular românesc din zona de baştină a deţinătorului. „Pentru mine costumul popular este ceva sfânt! De câte ori îl îmbrac, mă simt într-o altă lume decât cea de aici, mă simt acasă la mine, la Oradea!”.[3]

Mai există un aspect, important spun eu, pe care l-am aflat discutând cu prietenul meu: deşi „păstoreşte” 165 de naţionalităţi conlocuitoare, primăria din Auckland asigură pentru fiecare în parte fonduri financiare pentru ca acestea să îşi poată păstra şi etala identitatea culturală.

Pornind de la cele spuse de interlocutorii mei şi luând ca reper temporal cei doi-trei ani sau douăzeci şi cinci sau mai mulţi ani de când cei chestionaţi sunt plecaţi din ţară, s-ar putea spune că pierderea identităţii culturale este puţin probabilă.

Din păcate, ceea ce voi spune în continuare, arată exact contrariul: o identitate culturală se pierde în timp, atât cea materială, cât şi cea imaterială, atâta vreme cât nu este exprimată. Limba, portul, obiceiurile şi tradiţiile, toate acestea dispar în timp.

În urma unui studiu efectuat la nivelul judeţului Olt, referitor la prezenţa bulgarilor pe acest teritoriu, am aflat următoarele:

1. Cele mai vechi documente aflate la Arhivele Naționale ale României, filiala Olt, în care se vorbește despre cetățeni bulgari, datează din anul 1831 și fac referire chiar la participarea acestora la războiul ruso-turc. Acestea sunt scrise în chirilică, iar în fondul în care acestea se află (Fondul Prefectura Romanați) nu există nicio traducere a acestor documente.

2. Un alt document (Ds. 26/1832, Fond Prefectura Romanați) face referire la prezenţa bulgarilor în județul Olt. Din păcate și acesta este scris în chirilică și nu are o traducere.

3. O serie întreagă de documente aflate în arhive demonstrează faptul că românii și bulgarii au avut de-a lungul istoriei ultimelor trei secole legături solide, pornind de la legăturile economice și terminând cu întemeierea de familii mixte româno-bulgare.[4]

Neda Constantin, un locuitor al comunei Coteana, este de origine bulgară. Are 81 de ani și mi-a mărturisit, din auzite de la bunicii săi, că nu numai bulgarii erau prigoniți de către otomani, ci și românii. Astfel, inițial satul Coteana s-ar fi numit Seliște și s-ar fi aflat undeva pe malul Oltului, în calea otomanilor care le luau copiii și făceau prăpăd, astfel că au fost obligați să se mute. După ce au omorât niște turci veniți să jefuiască și să le fure copiii, de frică au fugit și s-au adăpostit într-o altă locație: „… pe maidanul acela de la Belungu încoace, la deal, a fost pădure, până la Greci încoace, tot terenul acesta al nostru a fost pădure şi au venit ei de acolo şi au coborât în vale aici, unde e cişmeaua. Au găsit gropan şi aici s-au aciolat, în mijlocul pădurii. Şi bulgar, şi român, şi toţi au fugit de acolo. Şi acolo erau amestecaţi.”

Pe teritoriul județului Olt actual, care cuprinde și fostul județ Romanați, există 5 mari localități pe teritoriul cărora s-au așezat bulgarii, începând cu cei 16.000 aduși de Mihai Viteazul de peste Dunăre pentru a-i scăpa de oprimarea la care erau supuși de către otomani. Acestea sunt Cezieni (satul Corlătești); Vlădila (a treia parte din comună); Brebeni (aprox. 50% din localitate); Coteana (aprox. 40%) și Stoenești. Din păcate, în timp, în special în perioada colectivizării, bulgarii și-au pierdut naționalitatea, fie nedeclarând-o, fie nu a mai fost trecută în documente de către cei care realizau situațiile statistice ale vremii. Astfel, în Recensământul General al Populației României din anul 1930, la nivelul întregii țări existau 366.384 bulgari, pentru ca douăzeci și șase de ani mai târziu, la Recensământul General al Populației României din anul 1956, să mai apară doar 12.040 bulgari. Eram, după cum aminteam mai sus, în plin proces de colectivizare forțată a României.

În România, Partidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea a aproape tuturor proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole, administrate de stat. Început greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, fie români, fie bulgari, atât săraci cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați.

Moțoi Maria din Coteana, este singura bulgăroaică ce a mai rămas din neamul ei în sat. Ea ne-a spus că la Coteana au fost mulţi bulgari, aproape jumătate din sat erau bulgari: „Şocăieştii, Văluleştii, Pătuleştii mai puţin, Ciofligul sârbesc şi Ciofligul românesc, Stoieneştiul. Eu aveam 6 ani când ne-am mutat aici și verişorii lui tata treceau la Slatina, veneau cu căruţele cu boi de la Stoieneşti. Unul era Ignat şi pe ceilalţi nu-i mai ţin minte, că erau patru fraţi, veneau, trăgeau căruţele aicea, dormeau aici şi la două noaptea, că aşa se sculau bătrânii noştri, plecau la Slatina cu căruţele. Plecau cu produse de-astea de grădinărit, să le vândă și să facă cumpărături de la Slatina, că la Drăgăneşti nu era târg și la Caracal era mai greu, că era peste Olt.

Când a venit colectivizarea pe noi au vrut să ne bage la chiaburi, că aveam mai mult de douăzeci de pogoane de pământ, aveam patru boi, aveam treierătoare. Le-am dat de bună voie ca să nu ne bage la pușcărie.”

Maria Moțoi spune că femeile bulgăroaice îi purtau pe bărbații lor foarte curați (cămășile lor erau lungi, albe, ca și pantalonii), pe cap aveau pălărie de paie. Bulgarii erau apreciați pentru ținuta lor, dar și pentru hărnicie.

Tot în Coteana am găsit pe urmașul unei alte familii de bulgari, Cristel Ioțu. Acesta a fost de acord să ne pună la dispoziție pentru documentare o serie de fotografii cu părinții și bunicii lui, câteva elemente de costum popular din lada de zestre a bunicii sale și două bijuterii despre care spune că au aparținut tot acesteia.

Nicolae Ioțu, bunicul de origine bulgară al domnului Cristel Ioțu, a fost în garda regelui Mihai I.

 Nu este primul document care atestă că bulgarii s-au integrat și că au luptat alături de românii care i-au adoptat ca și cum ar fi fost de același neam. Faptul că bulgarii au refuzat vreme de peste un secol să se căsătorească cu români (românce) a reprezentat încercarea de a-și păsta nealterat neamul, de a-și păstra tradițiile și obiceiurile, fie ele chiar culinare. Timpul însă și-a spus cuvântul, și odată cu trecerea anilor, bulgarii s-au căsătorit cu românce și românii cu bulgăroaice, dând naștere astfel familiilor mixte care dăinuiesc și astăzi, nu numai în cele cinci localități mai importante ca pondere a numărului de familii bulgare sau mixte, ci și în foarte multe alte localități ale județului Olt, care au cel puțin una sau două astfel de familii.

În Coteana, cu privire la studierea populaţiei pe etnii, trebuie să remarcăm că, dacă în anul 1895, conform Dicţionarului geografic al judeţului Olt, existau 1715 români, 2081 bulgari, 179 ţigani, 8 greci şi 7 unguri, astăzi, toţi sunt declaraţi români şi sunt familii tinere care nici nu ştiu că provin din părinţi sau bunici de etnie bulgară şi nici nu mai cunosc limba maternă.

Faptul că nu au mai ieşit la hora satului, că nu au mai putut vorbi între ei fie la muncile câmpului, fie la întruniri publice, că nu şi-au mai putut practica obiceiurile şi tradiţiile a făcut, iată, ca în decurs de nici trei secole, comunităţi mari de bulgari să îşi piardă identitatea culturală.

Dacă ar fi existat un cât de mic interes, fie din partea celor de naţionalitate bulgară, fie din partea administraţiilor româneşti ale colectivităţilor mixte, dacă s-ar fi alocat sume (aşa cum am văzut că face primăria din Aukland) pentru păstrarea identităţilor culturale şi s-ar fi facilitat exprimarea publică a acestora, s-ar fi putut asigura o stare de normalitate, de înţelegere reciprocă a specificului fiecărei naţiuni.

[1] Dr. Gabriel Grigorescu, doctor în fizică şi în ştiinţe economice, este un român plecat în urmă cu peste douăzeci și unu de ani din țară. A studiat și lucrat în Olanda și Franța. Domiciliul actual este în Londra.

[2] Este vorba despre slătineanul George Smarandache, autorul mai multor piese de teatru dintre care una, „Măgura”, a fost montată și jucată și acolo, în Noua Zeelendă, cu actori amatori din comunitatea românească.

[3] Adina Giurgiu, profesor universitar la Universitatea din Auckland.

[4] Ds. 26/1832; Ds. 78/1833; Ds. 63/1834; Ds. 132/1835; Ds. 23/1887; Ds. 39/1889; Ds. 47/1890; Ds. 91/1935; Ds. 36/1898; Ds. 67/1900; Ds. 5/1909; Ds. 49/1909; Ds. 91/1915; Ds. 48/1919; Ds. 27/1929; Ds. 10/1925; Ds. 33/1925; Ds. 21/1926; Ds. 3/1927; Ds. 4/1933; Ds. 146/1935; Ds. 16/1935; Ds. 166/1937; Ds. 214/1941; Ds. 189/1941 (Arhivele Statului, Filiala Olt)