Prof. Dr. Paul-Emanoil Barbu

În 23 ianuarie 1821 – Tudor Vladimirescu prin “Proclamaţia de la Padeş” declanşează Revoluţia de la 1821 în Ţara Românească.
Evenimentul marchează începutul procesului de renaştere naţională a României.

IANCU JIANU ŞI TUDOR VLADIMIRESCU

  Prin lupta haiducească, gândea Jianu, nu se puteau săvârşi transformări substanţiale care să modifice statutul social al celor asupriţi şi umiliţi. Astfel, a putut ajunge la concluzia că schimbări radicale în Ţările Române nu se puteau produce decât printr-o ridicare generală a poporului român, adică printr-o revoluție de emancipare socială şi națională.

    De altfel, toate forţele interne îşi manifestau cu putere dorinţa de eliberare de sub dominaţia străină, de viaţă liberă şi independentă. Însuşi acest fenomen demonstrează, în mod concludent, că momentul nu era departe. Societatea românească, în care mişcarea socială şi naţională intrase într-un proces de radicalizare, nu mai putea şi nici nu mai voia să suporte despotismul fanariot, arătându-se ferm hotărât să-l înlăture.

     Într-adevăr, momentul mult aşteptat n-a întârziat, concretizându-se în revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, la care aderă, fără reverve, şi Iancu Jianu, deoarece după cum relevă Nicolae Bălcescu –revoluţia îşi propunea „ca tot românul să fie liber şi egal în ţara lui, (…) ca statul să se facă românesc”.

     În ceea ce priveşte rolul lui Iancu Jianu în cadrul acestui eveniment cricial din istoria românilor, unele izvoare îl neagă, altele, majoritatea, îl atestă şi-l subliniază. Astfel, consulul prusian Kreuchely, într-un raport înaintat superiorilor săi la doi ani după reprimarea revoluţiei, mai exact la 12 aprilie 1823, scrie că după ce a fost iertat de pedeapsa cu moartea de către vodă Caragea, Iancu Jianu „a trăit liniştit, fară a lua parte activă, cel puţin in aparenţă, la revoluţia din ţara sa. Poate se considera prea mare pentru a avea un rol de subordonat al lui Tudor Vladimirescu.

       N-au trecut însă decât 16 zile, pentru ca agentul prusian, într-un alt raport, să revină asupra afirmaţiei sale anterioare. De data aceasta, Kreuchely susţine că guvernul provizoriu, întrunit în Bucureşti, în urma morţii domnitorului Al. Şuţu, l-a trimis împotriva „rebelului” Tudor pe serdarul Diamandi (Iamandi) Giuvara, cu trupa sa de arnăuţi din Oltenia, secondat de Iancu Jianu. Determinat de Diamandi, care i s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu, a trebuit şi el să cedeze presiunilor acestuia, dar s-a alăturat numai formal oastei pandurilor, pentru ca, profitând de primul prilej, ivit numai după trei săptămâni, să se refugieze la Sibiu. Ansamblul documentelor şi logica lucrurilor permit însă contestarea afirmaţiilor consulului prusian. În principal, acesta a luat informaţiile folosite în rapoartele sale din argumentele oferite de boierii din Bucureşti în 1823, pentru a-l absolvi pe Iancu Jianu în faţa autorităţilor otomane de participare la revoluţia de la 1821, pe care, desigur, nu le-a mai verificat.

Este de la sine înţeles că Iancu Jianu, care în perioada anterioară fusese alături de popor, ca exponent proeminent al luptei haiduceşti, nu putea rămâne în afara revoluţiei dela 1821, pe care el însuşi o aşteptase cu atâta nerăbdare.

    Bucurându-se de renumele unui adevărat patriot, boierul din Caracal stabilise relaţii apropiate cu Tudor Vladimirescu chiar înainte de 1821, de vreme ce a fost pus la curent cu planul de pregătire şi organizare a revoluţiei. Într-o zi din iarna anilor 1820-1821, dacă se admite autenticitatea unui document citat de N. D. Carpen, Jianu ar fi primit la Caracal o scrisoare de la Tudor. „ Prietene Jiene-scria Vladimirescu- pune în grabă la cale treaba ştiută, adună-ţi oamenii. Peste o lună scoatem plugurile. Al dumitale, gata ca un frate, Tudor.’’ Existenţa acestui important document referitor la iniţierea lui Jianu în tainele revoluţiei de la 1821 nu s-a putut confirma, deoarece, pe de o parte, autorul citat nu precizează sursa folosită, iar pe de alta, în cercetarile pe care le-am întreprins nu am reuşit identificarea lui. Totuşi, chiar dacă se face abstracţie de această scrisoare, legăturile stabilite între Vladimirescu şi Jianu în anii premergători revoluţiei sunt atestate şi de Niţa Zoican, colaboratorul cel mai apropiat al lui Vladimirescu. Acesta aminteşte de un dialog al lui Tudor cu Jianu în 1820, menţinând că aceasta s-a încheiat cu următoarele precizări: „Jianu, unde oi prinde pe greci, îi omor ”, la care slugerul i-a răspuns: „Nu, eu mă duc în Rusia să lupt”. Nu se ştie dacă Niţa Zoican a redat conţinutul întrevederii cu exactitate. Ceea ce însă este demn de reţinut este faptul că întrevederea menţionată a avut loc înainte de izbucnirea revoluţiei. De asementea legăturile dintre cei doi patrioţi au fost reţinute şi de tradiţia orală, fapt consemnat de C. D. Aricescu la vremea sa. De altfel, chiar atitudinea lui Tudor faţă de fostul haiduc pledează în acest sens, întrucât nu-i putea acorda acestuia o misiune de mare încredere, aceea de emisar diplomatic în timpul revoluţiei, fără a-l cunoaşte destul de bine.

      În istoriografia noastră s-a acreditat ideea că Iancu Jianu i s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu. Această aserţiune, după cum se va demonstra în continuare, este infirmată de o mărturie contemporană. Desigur, se poate deduce că fostul căpitan de haiduci urmărea cu toată atenţia desfaşurarea marşului spre Capitală, început de oastea revoluţionară- „Adunarea norodului”, comandată de Tudor, la 28 februarie/12 martie. Un document contemporan, şi anume testamentul redactat de un anume Călugăreanu, pandur recrutat la Cornăţel, deci martor şi participant la evenimentele revoluţionare, pe ultima filă a cărţii Muzio Clement sonatines pour piano (Leipzig, 1719), surprinde prezenţa lui Iancu Jianu alături de Tudor Vladimirescu în judeţul Vâlcea, mergând împreună de la Oteteliş (com. Bălceşti, jud. Vâlcea), la mănăstirea Muşteşti din judeţul Olt. Astfel, Călugăreanu, care şi-a întocmit testamentul în noaptea de 6 spre 7 aprilie, nota pentru posteritate că a văzut la mănăstirea Muşteşti (Seaca) pe „domnul Tudor, olteanul din Vladimiri, alăturea cu Iancu Jianu, marele haiduc dă poteră de pre apa Jiului, ce au venit de dincoa de Oteteliş, să vadă că este mare potiră ce sălăşluieşte aicea pădurea mare, iar oastea o au mânat la Slatina. Testamentul pandurului Călugăreanu constituie singurul izvor documentar care permite stabilirea momentului şi locului unde Iancu Jianu i s-a alăturat prietenului său de acţiune, Tudor Vladimirescu. După toate probabilităţile, întâlnirea lor a avut loc la Oteteliş, în ziua de 3 martie. Se ştie că aici, în noaptea de 2 spre 3 martie, Tudor a pedepsit cu moartea doi căpitani de arnăuţi (Iova şi Ienciu) pentru prădăciunile săvârşite la Beneşti, cărora le-au căzut victimă boierii refugiaţi la conacul întărit al lui Iordache Otetelişanu, fiind jefuiţi şi maltrataţi: cei doi prădaseră chiar şi biserica satului.

       Traseul  de Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu a fost stabilit, în baza coroborării unor informaţii documentare şi a tradiţiei orale, de către regretatul preot Dumitru Bălaşa. Cei doi luptători revoluţionari au părăsit Otetelişul pe ziua de 3 martie. Au străbătut mai mult sate, au trecut apa Cernei, au traversat Obislavul, marea pădure a Măciucii, Spârlenii şi Creţenii şi au ajuns la Drăgăşani, unde -spune autorul citat- au mers la casa Jianului, aflată în Capul Dealului, cartier la oraşului. În realitate, Iancu Jianu nu avea nici o casă in Drăgăşani. Preotul Bălaşa a luat informaţia din tradiţia orală, care, la rândul ei, a preluat-o din povestirile care circulau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scrise de N. D. Popescu. Au poposit la târgul Drăgăşanilor. Tudor a lăsat în localitate în postul de comandant de garnizoană pe Preda Drugănescu, căruia i-au fost daţi în subordine Iova (Iovancea) Bitoleanu, căpitan din panduri din Strejeşti şi Anastasie armăutul din Stăneşti (care avea misiunea de supraveghere a mănăstirilor Stăneşti şi Mamu). După popasul de la Drăgăşani, grosul armatei revoluţionare s-a îndreptat spre Slatina, pe o parte şi pe alta a Oltului, pe când Tudor şi Jianu au trecut la Poganu, în stânga Oltului, de unde, însoţiţi numai de câţiva oameni, s-au îndreptat spre mănăstirea Muşeteşti din Judeţul Olt, spre a recruta noi panduri şi a organiza lăcaşul de cult pentru rezistenţă, aşa cum procedase şi cu alte edificii de acest gen din ţară, mai ales din Oltenia. Ei au fost prezenţi la Muşeteşti şi Cornăţel în zilele de 5 şi 6 martie 1821.

         Intrând în focul revoluţiei, Iancu Jianu se afla în fruntea a 21 de oameni, foşti camarazi de luptă în anii haiduciei, toţi având, deci, experienţa armelor. Este firesc să li se reţină numele acestor bravi oşteni: Ceauş Duţă, Logofăt Oană, Marin Vântu, fraţii Ilie şi Pantelimon, Dincă Ţiplu, Nicolae Rusu, Ştefan Stânguleasa, Apostol Grecu, Ion Velea, Tatomir, Banaban, Preda Lupu, Zaharia Robu, Ion Bâţan, Duduveică, Ion Turciu, Scarlat, Pătraşcu, Zlătaru şi Nica Matei. Întâlnindu-l pe Tudor in timpul marşului triumfal asupra Capitalei, acesta l-a şi numit pe Iancu Jianu căpitan de panduri. La rândul său, Logofăt Oană a primit misiunea de a ţine socotelile pandurilor.

      În ziua de 21 martie / 1 aprilie – venind din tabăra ce şi-o amenajase la Cotroceni, pe atunci în afara capitalei ţarii – Tudor Vladimirescu intră în Bucureşti într-un adevărat triumf.

       Peste două zile de la intrarea lui Tudor în Bucureşti, mitropolitul, cei doi episcopi (de Buzău şi de Argeş) şi 53 de boieri, între care şi Iancu Jianu, l-au asigurat pe conducătorul revoluţiei de devotement şi sprijin şi i-au jurat credinţă, deoarece recunoşteau că „pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu era rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare şi norodului spre uşurinţă, pe care, ca şi pe unul de binele ţării voitor şi de trebuinţă obştei noroului, l-au primit toată politia Bucureşti”. Cei care îşi vor încălca jurământul erau consideraţi „vrăşmaşi ai patriei noastre şi binelui obştesc” şi urmau a fi pedepsiţi „după puterea pravililor”. Între semnatarii angajamentului asumat faţă de Tudor Vladimirescu se află şi boierii divaniţi. Exceptând cazurile boerilor refugiaţi la Braşov şi Sibiu în timpul conducerii ţării de către Tudor Vladimirescu, atitudinea boierimii faţă de revoluţie nu este deloc surprinzătoare. După cum se ştie, chiar Divanul a fost pus sub ascultarea lui Tudor, adevăratul cap al statului. Poziţia boierimii se explică chiar prin obiectivele revoluţiei de la 1821. Prin aderarea boierimii la acest eveiment epocal se realiza solidaritatea naţională antifanariotă. „Ţelul politic urmărit de Tudor – subliniază Mircea T. Radu – era, înainte de toate, prăbuşirea regimului fanariot.

       Între măsurile iniţiate de Tudor Vladimirescu pentru apărarea şi consolidarea noului regim instaurat în Ţara Românească se înscriu şi acţiunile pe tărâm diplomatic. Tudor a acţionat pe multiple planuri pentru a evita un război cu Poarta, sperând chiar să obţină adeziunea sultanului (şi a ţarului) la schimbarea formei de guvernământ din Principate.

         În cadrul companiei diplomatice a fost folosit şi Iancu Jianu, în care Tudor a văzut un om destoinic, ceea ce putea fi un sprijin de nădejde pentru regimul revoluţionar. Deşi apreciat pentru calităţile sale de arme, şeful noului regim politic a preferat să-i încredinţeze lui Iancu o misiune diplomatică, considerându-l demn şi potrivit pentru aceasta. Bun cunoscător de oameni şi locuri, poate şi de limba greacă, el s-a bucurat de atenţia lui Tudor, mai ales că avem deja un bun renume în ţară. Încrederea acordată de Vladimirescu constituie un argument temeinic care pledează în sensul existenţei unei legături anterioare anului 1821 între cei doi patrioţi, ceea ce atestă initierea „diplomatului” romanaţean în planul revoluţiei.

     În urma dispoziţiei date de Tudor, la 18/30 aprilie, Divanul a hotărât ca pitarul Ioniţă Jianu şi stolnicul Constantin Borănescu, unul dintre boierii gorjeni care luaseră apărarea unor haiduci locali în timpul lui Caragea, să fie trimişi ca emisari ai noului regim la Mehmet-Selim, paşa de la Silistra, cu „cărţi” din „partea ţării” şi „pentru trebuinţa ţării”, după cum se poate citi chiar în porunca dată de boierii divaniţi. Cronicarul Ioan Dârzeanu menţionează că celor doi reprezentanţi ai ţării li s-a înmânat un „arz”, adică un memoriu, destinat Porţii, cuprinzător, de toate cerutele dreptăţi ale ţării, prin punturi anume. Totodată, mai spune autorul citat, Tudor îşi exprima intenţia de a izgoni pe Al. Ipsilanti dn ţară, aşteptând numai porunca guvernului otoman. O variantă oarecum asemnătoare se întâlneşte şi la consului austriac Fleischhackl, arătând că Tudor a trimis, prin cei doi emisari, o adresă, prin care se angaja să izgonească pe Ipsilanti din Principate, dacă Poarta îndeplinea cererile exprimate prin „ arzuri”. Cum evenimentele din Ţara Românească răzbăteau cu putere, prin ecoul lor, şi în Transilvania, misiunea încredinţată lui Iancu şi lui Borănescu n-a putut scăpa neobervată autorităţilor habsburgice. Astfel, baroul Schustekh, general austriac, informând din Sibiu pe contele Banfy despre mersul revoluţiei în Muntenia, vorbea şi despre misiunea diplomatică încredinţată celor doi reprezentanţi ai lui Tudor Vladimirescu pe lângă paşa de la Silistra.

       Din aserţiunile menţionate, se poate reţine că Iancu Jianu şi Costache Borănescu au primit misiunea de a merge la paşa de la Silistra spre a-i înmâna unul sau mai multe memorii din partea ţării, reprezentată de Tudor Vladimirescu, conducătorul noii administraţii instaurate în Ţara Românească; la rândul său, demintarul otoman urma să le expedieze Porţii. În general, în memoriile pe care Tudor le-a trimis guvernului otoman, începând din a treia decadă a lunii ianuarie, conducătorul revoluţiei declara că nu se ridicase împotriva autorităţii sultanului, critica tagma conducătoare din principate şi ruga Poarta să consimtă la schimbarea regimului existent în Ţara Românească şi Moldova. Desigur, dată fiind intrarea lui Al. Ipsilanti în Pincipate şi manifestarea făţişă a intenţiilor acestuia de a le ocupa, Tudor a inserat, de data aceasta, în memoriile sale şi dorinţa de a-l izgoni pe conducătorul Eteriei din ţară planurile sale dovedindu-se cu totul străine obiectvelor revoluţiei de la 1821.

      Pentru a-şi putea îndeplini misiunea cu care fuseseră investiţi, Divanul a hotărât să li se pună la dispoziţie celor doi emisari 500 de taleri. Cu toate acestea, la plecare nu li s-a înmânat decât o mică parte. Astfel, la 9/31 aprilie, li s-au dat 51 de taleri şi 40 de bani şi 28 cai de poştă pentru 22 de ceasuri, ca să poată ajunge la Silistra. Pitarul Iancu Jianu şi stolnicul Constantin Borănescu au părăsit Capitala la 21 aprilie/ 2 mai. Odată ajunşi la destinaţie, a intervenit însă un eveniment surprinzător pentru cei doi emisari, deoarece au fost reţinuţi întemniţaţi, după ce au predat paşei Mehmet-Selim memoriul pe care demnitarul otoman l-a şi expediat la Constantinopol. Ca urmare, întemniţaţi în mod abuziv, în pofida calităţii diplomatice cu care fuseseră investiţi, Iancu şi Borănescu s-au văzut puşi în imposibilitatea de a mai comunica vreo ştire autorităţilor din ţară. Situaţia a început să îngrijoreze Divanul, determinându-l ca la 27 aprilie/8 mai să-i înmâneze 100 taleri lui Mihai isacciul (soldat turc folosit pentru siguranţa consulatelor) agenţiei austrice din Bucureşti, spre a se deplasa la Silistra în vederea informării asupra emisarilor trimişi la paşa. Ce a constatat isacciul în timpul investigaţiilor sale nu se ştie, de vreme ce, la rândul sau, nu a informat în nici un fel Divanul. Se cunoaşte însă cu siguranţă că Iancu Jianu şi Constantin Borănescu au rămas în detenţie până în august 1821. Pe la mijlocul acestei luni, după reveniseră în ţară, stolnicul C. Borănescu a fost numit funcţionar la Vistierie.

          În acest context, afirmaţia lui C. D. Aricescu că Iancu Jianu a participat la lupta de la Drăgăşani, făcând parte „din micul numai de olteni cari luptaseră vitejeşte contra turcilor” , apare lipsită de orice suport ştiinţific.

           Crăciun Pătru, referindu-se la revenirea lui Jianu în ţară, susţine că acesta s-a refugiat la Braşov, pentru a scăpa de turcii care invadaseră ţara, urmărind atât detaşamentele de eterişti ale lui Al. Ipsilanti care se retrăgeau în dezordine spre Drăgăşani, cât şi oastea pandurilor, fărâmiţată şi lipsită de o conducere unitară. Această afirmaţie, admisă multă vreme, este însă contrazisă de mărturiile documentare, precum şi de logica faptelor. În acest sens, trebuie spus că numele lui Iancu Jianu nu apare în niciuna din listele boierilor refugiaţi în Transilvania, fie la Sibiu, fie la Braşov. Dintre boierii Jieni s-au retras la nord de Carpaţi numai trei, care au stat în Sibiu, şi anume: medelnicerul Grigore Jianu, paharnicul Ştefan Jianu, fiul său, şi slugerul Amza Jianu, fiind, respectiv, unchiul, vărul şi fratele mai mare a lui Iancu Jianu. De asemenea, se impune a se reţine că în pasajul din studiul autorului citat referitor la momentul revenirii emisarilor lui Tudor Vladimiresu în ţară este o contradicţie evidentă. Astfel, deşi Crăciun Pătru vorbeşte despre reţinerea lui Iancu Jianu la Silistra „până la sfârşitul lunii august 1821, în continuare lasă să se înţeleagă că el revenea în patrie în timp ce eteriştii lui Ipsilanti se retrăgeau spre Drăgăşani, urmăriţi de turci, scăpând din vedere că şi cea de a doua luptă desfăşurată aici se consumase însă de la 8 iunie, aşa cum rezultă din lucrările de specialitate.

        Între timp, faptul este bine cunoscut, revoluţia a fost reprimată prin intervenţia armatei otomane, după ce Tudor Vladimirescu a fost ucis mişeleşte de oamenii lui Ipsilanti. Deşi reprimată, revoluţia de la 1821 – la care luase parte şi Iancu Jianu- a fost deschizătoare de drumuri în istoria românilor, a prilejuit o puternică afirmare a ideilor de emancipare socială, unitate şi independenţă naţională şi a avut drept rezultat reinstaurarea domniilor pământene în cele două Principate.

Un articol de Prof. Dr. Paul-Emanoil Barbu apărut in Publicația ROMANATUL , Anul 2, Nr. 5, 2012.

Desene grafice : Prof. Traian Zorzoliu