„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăteca slavă […]. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal […]. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase…“. Sunt cuvintele lu Tudor Arghezi dintr-o înregistrare radiofonică din 1955. Arghezi se exprima atunci despre Eminescu poetul.

A vorbi însă despre Mihai Eminescu jurnalistul este, mai ales astăzi, o datorie de credință

Pentru că Mihai Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. A fost, de asemenea, primul sociolog, în sensul deplin al cuvântului, şi autorul unei teorii despre stat: STATUL ORGANIC. „Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia că sunt scrise aici şi acum. Este o realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu, vorba reputatului bibliofil Ion C. Rogojanu, este mai mult citat decât citit).

De ce este o datorie de credință faptul de a vorbi despre Eminescu jurnalistul? Să facem câteva exemplificări.

Eminescu este, în sociologie, autorul conceptului de patologie socială, a cărui paternitate este atribuită lui Emile Durkheim, fondatorul școlii franceze de sociologie. Numai că Emile Durkheim a „conceptualizat” sintagma abia în 1895, în lucrarea sa „Regulile metodei sociologice”, în timp ce Eminescu formulat-o, a folosit-o și a explicat-o cu 14 ani înainte, în articolul intitulat „Patologia societății noastre”, apărut în „Timpul”, în 1881.

Un alt exemplu: un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, o declaraţie cel puţin stranie: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”. M-am dumirit mai târziu ce a vrut să spună… Principiile şi resorturile de bază ale teoriei statului organic au fost încorporate  într-o lucrare a unui mare economist român, discipol al lui Eminescu, Mihail Manoilescu.  Lucrarea acestuia, intitulată „Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional”, a determinat spectaculoasa dezvoltare economică din anii ’70 a Braziliei. „După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional» – a relatat Moscardo de Souza – aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc.” Astăzi, Eminescu și Manoilescu sunt considerați fondatori  ai Braziliei moderne.

Sunt doar câteva (puține) detalii despre polivalența personalității lui Eminescu exprimate prin activitatea sa de jurnalist. Tot ce i s-a întâmplat, dramatic sau tragic, de-a lungul vieții, hărțuirea, demonizarea, cămașa de forță, dosarele de interdicție, diagnosticul de sifilis, tratamentul aberant și în ultimă instanță moartea, au fost nu împotriva poetului, ci împotriva jurnalistului. Putem evalua forța unei personalități și prin amploarea adversităților pe care le declanșează. De aceea ni se pare regretabilă ignorarea (sau eludarea!), cu ocazia celebrării de anul trecut a Zilei Naționale a Culturii, de către Academia Română, a dimensiunii de jurnalist a poetului nostru național. Uniunea Ziariștilor Profesioniști încearcă să repare, programatic și consecvent, prin întreaga sa activitate, dar mai ales acum, cu ocazia evenimentului-maraton „Săptămâna presei românești” această omisiune de neînțeles.

Fără Eminescu, nu se poate vorbi despre cultura națională. Fără Eminescu, nu se poate vorbi despre presa națională. Iar fără presă, nu se poate vorbi despre cultură. Literatura și presa sunt îngemănate osmotic în personalitatea uriașă a lui Mihai Eminescu, care ne-a dat și modelul superlativ al acestei osmoze. Căci literatura și presa sunt două entități diferite, care se generează și se alimentează reciproc una pe alta…

Miron Manega

Ziua Culturii Române, la UZPR. Omagiu lui Eminescu, ziaristul!

Urmărește aici :