Fenomenul migrației, dezvoltat după 1990, a adus pe meleaguri iberice un important număr de poeți și scriitori români pentru care scrisul este o formă subtilă de supraviețuire identitară, de rezistență tăcută în fața dezrădăcinării. Pentru scriitorul român ajuns între palmieri și azururi mediteraneene, limba natală devine altar și ancoră. Într-o lume străină, ea înflorește pe hârtie cu o forță neașteptată, martoră a trecerii, dar și a rămânerii.
Aș putea spune că în diaspora, cuvântul scris capătă o valoare aproape sacră. El înregistrează și păstrează realitățile unei vieți trăite între două lumi, între trecutul natal și prezentul adoptiv. Aici, experiența emigrării se sedimentează într-o formă de permanentă pendulare între asumare și respingere, între adaptare și refuz. Literatura născută în acest context este expresia unei realități sfâșiate, a unei identități fracturate care caută să se refacă prin actul scrierii.
Scriitorul român din diaspora nu trăiește doar o mobilitate geografică, ci mai ales o migrație interioară. El devine martorul propriei metamorfoze, al unei scindări care se cere a fi narată. Astfel, creația lui nu este doar o formă de expresie, ci un act de reconstituire ontologică. Identitatea devine fluidă, tranzitorie, o hartă instabilă pe care scrisul încercă să o contureze.
Fără a insista pe nume concrete, putem vorbi despre o tipologie emergentă: scriitorul exilat nu este doar o conștiință lirică, ci și una critică, interogativă. El problematizează limitele culturale, artificialitatea granițelor și conflictul identitar. Departe de a fi o figură marginală, el se afirmă ca o punte culturală între două lumi care, altminteri, nu s-ar atinge. Scriitorul din diaspora este, deopotrivă, cronicar al rupturii și arhitect al reîmpăcării.
Literatura românească din Spania respiră printr-o tematică bine conturată, ce include reflectarea dorului ca stare existențială, o formă de nostalgie esențială, dar nu paralizantă, ci dinamizatoare. Aici, dorul nu este doar absență, ci o modalitate de a conferi sens rupturii.
Bilingvismul, departe de a fi doar un joc lingvistic, este trăit ca o dublare a realității. Pentru scriitorul român din diaspora, fiecare cuvânt scris în limba maternă este o ancoră, o reîmpreunare cu sinele originar, în timp ce asumarea limbii gazdă aduce cu sine tensiuni, dar și revelații.
Dincolo de operele individuale, se conturează un fenomen de agregare culturală. Cluburile de lectură, revistele literare, grupurile de dialog interetnic, manifestările artistice, și festivalurile devin insule de coeziune identitară. Acestea nu doar că adună oameni cu valori comune, dar contribuie activ la articularea unei noi forme de românitate, hibridă și adaptată contextului iberic.
Scriitorul din diaspora se confruntă cu o serie de obstacole insidioase: marginalizarea simbolică, dificultatea de acces la spațiile canonice ale literaturii din țară, precum și absența sprijinului instituțional. Existența sa este adesea ignorată de mecanismele oficiale ale culturii din țara mamă. Lipsa de infrastructură, de traduceri sau de vizibilitate publică face ca vocile scriitorilor români din exil să rămână adesea pierdute între pagini care nu ajung niciodată la cititorii din țară. Dar tocmai din această zisă marginalizare se naște o energie literară aparte, neconvențională și adesea profund autentică.
Prezența scriitorilor români în spațiul cultural iberic nu este o simplă adăugire la un mozaic multicultural, ci o interogare a modului încă nuanțat între identitățile europene. Această literatură contribuie la remodelarea imaginarului colectiv, propunând o viziune mai complexă asupra conceptului de apartenență. Scriitorul devine astfel un mediator între lumi, o conștiință care nu doar observă diferențele, ci le trăiește și le traduce.
Ceea ce scriitorii români din Spania oferă nu este doar o versiune alternativă a realității românești. Ei devin voci ale unei Europe plurilingve și pluriculturale. Literatura lor este chiar un act de prezență, un mod de a spune: exist, rezist, creez. Și încă o fac într-o limbă care mă doare și mă mângâie deopotrivă. Literatura născută în diaspora nu este o literatură a rupturii, ci a reîmpăcării. Ea nu este o literatură a exilului pasiv, ci a devenirii active.
Scriitorul român din Spania nu este un fugar, ci un rămânător. El rămâne în cuvânt, rămâne în amintire, rămâne în limba care nu l-a părăsit, iar scrisul său e o pasăre care zboară fără hartă, dar care știe mereu drumul înapoi. În textele scrise de autorii români ai diasporei, lumea e mai rotundă, mai caldă, mai adevărată. Acolo unde patria fizică se îndepărtează, patria interioară înseamnă fiecare frază scrisă cu sufletul acela care nu s-a desprins niciodată de locurile natale. Acolo, în scris, e tot ce mai contează: o fâșie de pământ purtată în buzunarul inimii.
Violeta Andrei Stoicescu, scriitoare și membră a UZPR, filiala Occident și Minorități
Ziarul românilor din Andalucía 